American Nightmare

America…ţara tuturor posibilităţilor, a clişeelor, a ipocriziei.Ce frumos!Câţi dintre noi nu şi-ar dori să locuiască în New York, într-un zgârie-nori cu arhitectură ultra-modernă, poate la etajul 43, într-un apartament cu vedere la Central Park? Să se plimbe cu liftul, apăsând la întâmplare pe butoane, sau cu taxiurile galbene, conduse de imigranţi cu turban, care nu cunosc limba engleză? Oameni cu ochi mici, migdalaţi, care se uită curioşi la tine,în timp ce te raţoieşti la ei şi gesticulezi: „La JFK,repede,repede!”, ca în filmele americane proaste.
Dar cine ar vrea să răsfoiască reviste care promovează manechine anorexice,schimonosite,drept idealuri de frumuseţe şi modele ale societăţii,demne de urmat? Să-şi plângă de milă,deprimat,din cauza măsurilor XXL de la haine,în timp ce mai iau o înghiţitură de junk-food?
Oare cine ar fi de acord să facă o plimbare noaptea (neînarmat!) printr-unul dintre cartierele inundate de toxicomani şi de prafuri ale New York-ului, trecând pe lângă indivizi marginalizaţi de societate, care umblă cu armele la vedere,din dorinţa de a epata, de a intimida?
E vreunul dintre voi care ar adula un preşedinte primitiv, care involuează, care se arată nepăsător faţă de lacrimile mamelor îndurerate, ale căror copii nu se vor mai întoarce de pe câmpul de luptă,închegat cu sânge? Preşedintele-păpuşar, care controlează destinele ca şi cum ar manevra marionete, pentru că ţine în mâini sforile puterii.
Dar cu economia capitalistă cum e? Suntem liberi,desigur! Dacă dispunem de bani! Şi din nefericire, din acest moment nu mai evoc doar povestea Americii, ci pe cea a lumii.
Se duc lupte pentru supremaţie în sferele sociale, politice, economice, culturale, religioase…Câţi dintre noi nu aşteaptă,tensionaţi,să stoarcă sau să fie storşi de bani, putere, cinste şi, în final, demnitate?
Sunteţi speriaţi.Si de ce nu aţi fi?La fiecare colţ de stradă din lume vă aşteaptă oricare trei persoane, gata să vă înhaţe, să vă jefuiască, să vă umilească.Nu le urâţi! Aţi uitat că sunt la fel ca voi?
Aşa că dacă locuieşti în New York şi ai vedere la Central Park ,s-ar putea să fii invidiat. Dar s-ar putea să fii mai ghinionist decât un ţăran analfabet dintr-un sat de munte al României, care trăieşte într-un bordei făcut din chirpici,pentru că demnitatea şi valorile tale spirituale sunt undeva pe linia pământului şi nu ajung până acolo sus, la tine, la etajul 43…

Ticket to the other side

Creme, parfumuri, farduri, lumini, o oglindă uriaşă. Mă simt ca şi cum aş fi la Hollywood. De fapt…chiar sunt la Hollywood. Sunt îngheţată de panica până în măduva oaselor. În propria mea cabină, decorată kitchos de designeri ,cică ,apreciaţi. Da, uşa cabinei mele; are o stea aurie pe care este bătut chiar numele meu. ” Cum am ajuns aici? Ce am făcut?” Plâng. Mă arunc pe canapeaua prea luxoasa şi respir aerul mult prea poluat cu un miros fin,de parfum scump,franţuzesc. Tremur. Ştiu că vroiam să fac ceva important înainte de a părăsi aceasta încăpere şi mă voi alătura celor doi bodyguardzi ai mei musculoşi , dar fără o fărâmă de creier. Ciudat, şi oamenii sunt ai mei…”Îmi place mie ce fac?” urlu furioasă, regăsindu-mă din nou in faţa oglinzii, privind mai degrabă imaginea ca pe o străină periculoasă, care îmi pune viaţa în pericol. Răspunsul îl ştiu, dar nu am de ales, mă calmează doar gândul ca sunt visul oricărei femei din afara acestui loc încărcat cu atâtea laude, atâtea premii, un loc plin de istorie şi unde istoria este scrisă de către oameni ca mine. Dar îmi lipseşte ceva: încrederea în mine. „Nu te mai holba aşa la mine?” mă răstesc către străina. Îi smulg pielea de pe faţă cu unghiile de un roşu aprins şi lucios. Parcă mă simt mai bine. Am reuşit deja s-o fac să tacă. Credea ca sunt nebună. Mă scufund în gresia rece cu ochii aţintiţi spre tavan. Încerc să-mi dau seama ce se află in faţa ochilor mei,dincolo de plafonul alb şi întunecos. O voce enervantă anunţă din spatele uşii masive că în 5 minute ar fi cazul să fiu pregătită pentru marele concert de lansare a celui de-al şaselea album „ Ticket to the other side” .Şi este chiar albumul meu! „De ce nu te bucuri?” zâmbesc fals către un manechin cu o peruca aruncată la nimereala. Nu are nicio reacţie. Din acest moment realizez că toţi oamenii care mă ascultă au acelaşi chip cioplit si rece; nu sunt mişcaţi în niciun fel de muzica mea ,vocea mea mai degrabă falsă. Eu îmi iubesc trupul. Şi ei mi-l iubesc. M-am vândut lor în schimbul unei vieţi fără pic de viaţă.
Defilez unpic, cu nişte mişcări lente care fac parte din coregrafie. „ Să te ia dracu`! „ zbier, lipsită de puteri către un sertar deschis. M-am lovit în el. Trebuie să mă reculeg! Defapt îmi iubesc canapeaua asta mov…şi tot ce au făcut toţi oamenii ăştia pentru mine. „Iubito,am sosit!”. „Două minute,mon chery !” răspund cu o voce subţire ,ca de păpuşă.
Mă arunc înapoi pe canapea,privesc în gol. Simt cum acul rece îmi străpunge pielea fină. Pot să rabd, în curând totul va fi bine. Mă las întinsă pe spate…

Vicii-Puf si de la capat.

Ajunse la capătul puterilor. Sleită, incearcă să se târască până la urmatoarea bancă. Se ajută aplecându-se şi sprijinindu-se într-un boschete. Ridică capul si o zăreşte : o bancă din lemn, scrijelită de cine stie ce cuplu de manelari care se aşezase pe ea. Rasuflă usurată :a ajuns la destinaţie. De fapt nu avea una, dar işi imagina că acela fusese de fapt scopul ei, că destinul a tras toate sforile numai ca ea sa ajungă pe acea bancă . Închide ochii. Instinctiv, se căută prin buzunare, unde dădu de un pachet de ţigari « de fiţe » şi o cutie de chibrituri nouăzeci la sută goală. Mai scoate şi telefonul, care nu mai sunase de atâta vreme, parcă nici nu-şi mai amintea de ce îl mai avea. Aşa că îl aruncă cat colo. Nu conta, oricum se va duce după el. Se uită înapoi în palma trandafirie şi revăzu primele obiecte. Sustrase gentil o ţigară pe care o aprinse cu tact. De fapt, nu a mai aprins niciodată singură o ţigară. Se pare ca filmele proaste americane au ajutat-o cu ceva până la urmă. Trase nişte fumuri în piept, simţind otrava fumurie trecându-i din gât în plămâni. Se uită la ţigară, dar ii păru diforma. Mai trase un fum, apoi o aruncă si se gandi. Cercetă celalalt buzunar al hainei mult prea largi pentru ea,unde gasi o cameră digitală, destul de pretentioasă şi o sticluţa gri, lată si subţire, unde ştia că va gasi alcool. Nu conta ce tip. Deschise capacul, cercetă ultimele urme de buze rămase de la utilizatorul precedent al sticluţei si luă o gură. Simţi arsura, dar se bucură că a scapase de sentimentul de suflet negru ce o străpunsese în urmă cu câteva clipe, datorita ţigărilor. Scăpă sticla şi închise ochii. Oare ce s-a intâmplat ? Ce a adus-o acolo ? Ce se petrecea in acel parculeţ părăsit la sfarşit ploios de aprilie? În timp ce se dezmetici, îşi mai aprinse o ţigară. Stăti şi se gandî. Dar începu sa plouă. Rămase pe bancă, dar înainte să-şi dea seama o podoliră lacrimile. Erau lacrimile ei ? Sau era doar ploaia care-i da dea sentimentul de tristeţe confuză,de durere sufletească ce ar fi putut rapune şi un elefant? Scoase limba si simţi gustul amar. La naiba, chiar erau ale ei. Scoase camera, lumina era buna. În plus, fumul de ţigară comparat cu puritatea primăverii era un contrast nepreţuit. Văzu fotografia şi aruncă inapoi in buzunar camera cea inutila. Nu era timp sa se exprime în imagini acum. Trebuia sa-şi amintească, trebuia sa-şi dea seama ce o adusese acolo. Va recapitula tot ce i s-a întamplat ziua aceea, va însuma toate faptele. Numai aşa poate decide ceea ce trebuie sa facă. Şi totuşi, plouă. Rimelul i se va intinde pe toata faţa şi uraşte sentimentul ăla. Priveşte inainte, vede un pod. Îsi căută puterile. Şi le adună şi, dintr-o sforţare reuşi să se ridice şi să alerge până sub pod, la adăpost. Între timp, ţigara cade din mâna. Întoarse capul după ea, dar nu se intoarse. Nu, nu se merita. Se aşează rezemată, sub pod. Închise ochii din nou. Oare ce s-a întamplat toata ziua aia? Nu poate. E prea dureros să-şi amintească. Rămade cu ochii închişi încercând să gandească însă somnul o curpinse înainte să-şi dea seama.

Va urma..(serios)