Vintage

O copilă dă raiduri prin dulapul bunicii. »Ce de haine frumoase !« , îsi spune. Le scoase atent de pe umeraş, se probă cu toate rochiile, care mai de care colorate şi mai alese. Se privi în oglindă şi se gândi: « Waw, incredibil ! De ce nu se mai imbracă lumea aşa ? ». După aceea, le atarnă neglijent înapoi pe umeraşe şi fugi la strigatele mămicii. Însă pe drumul spre casă, işi aduse aminte de culorile si texturile acelor rochii, şi sentimentul unei atingeri ca de mătase îi străbătu corpul de la coate până la genunchi.

A doua zi scotoci prin dulapul mamei. Observă alte rochii cu potenţial, de data aceasta mai practice, mai bumbăcoase. Se amuză teribil pe seama unei bluze de un argintiu cu reflexe şi cu umerii mari şi pufoşi,pe care mama sa o botezase Ivana. Incearcă un sacou şi o fustă, dar nu erau pe gustul ei. Se întreabă dacă mama sa avusese aceleaşi păreri despre hainele bunicii. Dar o încercă foamea. Aşează din nou hainele la loc destul de neîngrijit,şi fugi în bucătarie.

Fară să-şi dea seama, timpul a trecut, iar căutarile în dulapurile înaintaşelor sale sunt de domeniul trecutului. Acum are hainele ei, destul de non-conformiste. Pe stradă mai întoarce capul din cănd în când după o rochie vaporoasă în stil clasic, ce îi aduce aminte de rătăcirile ei prin hainele bunicii şi ale mamei.

Vi s-a întamplat şi vouă să umblaţi prin trecutul unei persoane. Hainele spun foarte multe lucruri despre ce a fost în viaţa unui om. Şi acolo căutaţi puncte de reper către sufletul respectivului. Instinctiv. Şi vă uimiţi atunci când vedeţi un lucru frumos din trecut, întrebându-vă de ce nu se mai poartă.

Cu sigurantă că , la un moment dat, aţi fi dorit să vă însuşiţi o mică părticică din ceea ce înseamnă trecut, istorie. Pentru că, involuntar, o simplă piesă poate deveni o amintire, o povestioară memorabilă care merită povestită la o ocazie în familie Hainele « trecute » sunt prezente în jurul nostru, chiar dacă nu ne dăm seama.

Uneori, căutand un oarecare obiect descoperim o particică din ceea ce acum numim vintage. Spre rxrmplu, într-o plimbare aleatorie prin orice oraş, descoperim magazine cu vitrine inscripţionate « Haine la kilogram » sau « Mărfuri de calitate aduse din… ». Din curiozitate, puteţi intra să aflaţi în ceea ce constau. Mirosul nu este tocmai îmbietor, iar expunerea poate lăsa de dorit. Dar multe idei bune s-au nascut din lucruri vechi, părăsite într-un loc care poate părea fără scăpare. Un obiect de vestimentaţie vintage poate genera mai multă admiraţie decât echivalentul său în haine « de firma ».

Părerea despre lucruruile vechi, probabil că nu v-am schimbat-o. În mod neprevăzut, aprecierea amintirilor legate de obiecte din trecut a devenit o arta pe cale de dispariţie. Însă, poate că am împrospătat într-o oarecare măsură perspectiva voastră asupra trecutului, amintirilor. Şi poate că un mic gând s-a impregnat în adâncul minţii voastre,luptându-se cu acele părţi care vă subjuga modei şi stilului modern de a trăi.

9 secunde

Mirosul impregnat în pielea ei de mai bine de doi ani, ceva ce aduce a vanilie, trezeşte acum amintirea clipelor ce altădată îi dădeau peste cap bătăile inimii care crăpau pieptul fin, iar sângele se împrăştia în cascade fierbinţi revărsate în inimă adânc. Se iubeau.
E moale. Simte. E catifelată. Lacrimile nu ezită să apară. E albă. Pielea ei, o hartă întreagă şi veche care îngroapă amintiri şi simţiri grele, uşor de descoperit dar prea complicat să fie controlate sau stăpânite.
Îşi aminteşte cum era în întregime a lui, se dăruia fără ezitare; ştia şi aştepta ca degetele lui să-i încalece gamba , apoi să se urce,uşor, cotind spre genunchi şi ţinând-o drept în faţă.
Încercă să imite gesturile lui. Realizează că nici măcar ea nu se cunoaşte la fel de bine cum o cunoştea el. Atingerile ei nu înseamnă nimic. Nu-i face inima să i-o ia din loc şi să mute munţii,iar sângele care de-abia s-ar prelinge din vinişoare n-ar putea nici măcar să înece o musculiţă. Ar vrea să mai îşi dea o şansă dar deja pielea ei ca şi mângâiată cu spini.
Dezamăgită şi fără pic de încredere în paşii ei, se îndreaptă spre fereastra mare, aproape cât un perete de înaltă. Priveliştea e frumoasă, dar prea agitată. Cândva trecuse peste acest lucru uşor. Era mai frumos când era el acolo în spate, sprijinit de palmele ei şi privindu-şi reflexiile nudurilor reciproc, lipsiţi însă de acel instinct animalic, aparent prezent.
Revenind la agitaţia de jos şi la felinarele veşnic aprinse, îşi aminteşte că e singură, şi nu pentru un moment, sau pentru ca Emil ar fuma o ţigară(ar fi vrut ea),nici măcar o săptămână. Realizează acum, în faţa acelui geam îmbibat cu urmele degetelor lui,a palmei ei, cu un sentiment de ură nejustificată de sine, că va fi pentru totdeauna aşa.
Deschide fereastra, de această dată fără ezitare , priveşte încă o dată larg imaginea nopţii de vară asupra acelui oraş ca şi cum ar înghiţi cu ochii panorama. Genunchii încep să-i tremure. Mai are doar un singur pas…9 secunde îi ajung cât să parcurgă în cădere liberă cele 12 etaje. Ştie că nu există cale de întoarcere în faptele ei,nici măcar în dragoste, iar iubirea pentru el reprezentând doar o piedică în viitor lui şi în viaţa ei totul.
În spate,la etajul 12, în apartamentul 47 lampa continuă să lumineze vag livingul şi o urmă în hol; sticla de whisky goală este aruncată pe duşumea, ţigările împrăştiate pe măsuţa de bambus. Toate acestea construiau o viaţă,cândva, acum 9 secunde…

Între rai şi iad ,chiar e Pământul?

De când e lumea se ştie că viaţa perfectă, fără de griji este în Rai, dar pana atunci avem de aşteptat o viaţă pe Pământ. La fel de bine se ştie că sufletul târât prin păcate o viaţă întreagă, este aruncat în pivniţa iadului fără de scăpare in care fiecare păcat săvârşit îţi este „răsplătit” cu alte 1000 de dureri. Dar viaţa de pe Pământ? Cum e ea mai exact?
Să aruncăm o privire pe o stradă oarecare, dintr-un oraş oarecare, într-un centru. Îmi sar în ochi tipul de oameni la patru ace, parfumaţi, prezentabili, dar cu un aer de superioritate la cel puţin 5 cm de sol; pe dinăuntru un dezastru total. Mă rotesc încă o dată, găsesc persoane încărcate de un trecut care si-a lăsat greu amprenta pe chipurile distorsionate; sunt prea modeste, încearcă să se facă nevăzuţi prin mulţime. Probabil se grăbesc la serviciu sau acasă, unde îi aşteaptă o familie caldă sau poate…doar o cameră caldă. Mă deranjează un sunet care cel mai probabil vine de la un telefon mobil. Mă întorc,zăresc un grup de oameni „prea şmecheri” pentru ce se întâmplă în jurul lor. Ei ascultă o amărâtă de manea în mijlocul străzii, la un mobil cel mai probabil « ciordit ». Privesc în jos dezamăgită, dar şi aici mă lovesc de imaginea unor persoane care probabil nu mai figurează demult in vreun act, uitaţi de lume, bătuţi de soartă, care se târăsc pur si simplu pe asfaltul gol şi prea murdar, cu capul ridicat spre lume, o lume probabil mai buna pentru ei, scoţând aceleaşi cuvinte „daţi-mi şi mie 1 mie de lei » ,iar cu puţin noroc încheind cu „să vă ajute Dumnezeu”. Fug cât văd cu ochii, dar mă trezesc în mijlocul unui grup de copii mai degrabă fără cei 7 ani de acasă. Se agaţă de mine mai rău ca lipitorile şi nu-mi dau drumul până când nu le „iese ceva” …Mă arunc pe o bancă mai încolo, îngrozită de ce se întâmplă în jurul meu. Mă cuprinde spaima, mai apoi liniştită de muzica în surdină a unei chitare cam dezacordate; alături de ea o voce şi o tobă improvizată. Sunt nişte tineri care cântă impecabil, însă nu prea încrezători în viitorul lor .Au o cutie frumos colorată ,unde cine se îndură, aruncă o monedă. Lumea e prea obosită să-i mai audă. Hotărăsc că am văzut prea mult, aşa că mă retrag . Prea târziu…prietenii mei deja m-au încolţit.
Ne-am retras într-un spaţiu prea pretenţios. Comand o ciocolată caldă şi mă scufund in ea gândindu-mă ce este defapt viaţa de pe Pământ mai degrabă.

Exact cum trebuie

Încă din clipa naşterii mentalitatea noastră este programată astfel încât vom încerca mereu să ne adaptăm, să nu fim improprii aşteptărilor. Ce ne facem atunci când nu ajungem ceea ce ne-am propus? Ce se întâmplă atunci când nu mai corespundem principiilor care ne-au fost stabilite încă dinainte de a ne naşte?
În legătura cu principiile menţionate anterior, le putem atribui în mare măsura părinţilor. Spre exemplu, există mai multe tipuri de părinţi. Cei care îşi aruncă bebeluşii în tomberoanele de la marginea oraşului, părinţi care fac tot posibilul să aibă ce pune pe masă muncind de dimineaţă până seara, părinţi care îşi abandonează copiii in faţa televizoarelor sau calculatoarelor şi le îndeplinesc orice dorinţă materială, şi ultimii dar nu cei din urmă, părinţii care nu se mulţumesc cu nici mai mult nici mai puţin decât o diplomă la o universitate extrem de renumită.
Toate aceste genuri atrag după ele o varietate de efecte ce se răsfrâng în mod direct sau indirect asupra odraslelor lor. Aceste consecinţe constau în alterarea personalităţilor, modurilor de a gândi ce pot atrage după ele chiar manifestări compulsive inconştiente.
La un moment dat, pe parcursul procesului de maturizare, ne desprindem intr-o oarecare măsură de ideile preconcepute răsfirate printre gândurile noastre. Ajunşi la puncte critice din viaţa noastră facem anumite alegeri ,pe cont propriu sau relativ influenţaţi. Depinzând de presiunea exercitată asupra noastră încă din copilărie putem deveni orice: de la oameni ai străzii cu punga de aurolac executând mişcări mecanice de bătrânică ce se roagă la biserică pana la mari directori de corporatişti care au in subordine mii de persoane.
În jurul cărui lucru se învârt toate aceste fapte? Unii oameni cred in destin, alţii consideră necesar a-ţi construi singur viaţa, pe principii si puteri proprii.
Oricum ar fi, este esenţial să ne ascultăm părerile proprii, dar şi să respectăm şi să analizăm opiniile celorlalţi pentru a afla într-adevăr cine suntem şi, in acest caz CUM TREBUIE SĂ FIM.

Material

Mă joc cu plastilină.O turtesc cu podul palmei mele transpirate.O amestec cu ulei de in şi fum de ţigară ieftină.O alungesc,o strivesc,o rup în mii de fărâme.E materialul meu,e baza.Eu sunt Creatorul.
Arunc fărâmele moi şi colorate peste masa pătată şi scorojită.Plouă cu plastilină.Acum,lichidul auriu şi sclipicios al mândriei îmi inundă pielea,venele,carnea:se fixează în oase.E atât de multă mândrie acolo,încât începe să se individualizeze cu eul meu:sunt un Creator egoist,meschin.
Apuc un nou tub de plastilină.Îl strivesc plină de amărăciune,cu o cruzime inexplicabilă.Sufăr.Ştiu,în adâncul creierului meu condamnat la supliciu,acoperit de doua kile de praf,că sunt un Creator slab.Plastilina,însă,mă împroaşcă cu glorie.Ea e diformă şi lipsită de veleitate.Eu,cu harul meu,o pot transforma.Sunt plină de vervă şi n-am idee cât de tare mă înşel...
Încep construcţia oraşului cu strada.O,nu!Eu nu voi fi un stăpân permisiv!Cetăţenii oraşului de plastilină vor avea de respectat cele mai stricte legi.Pentru cei care vor sădi în suflete îndoială,pentru nerecunoscătorii care îmi vor nesocoti puterea,am pregătit cea mai dulce pedeapsă:podul palmei mele!Iar vorbeşte în locul meu lichidul stătut ce-mi sălăsluieşte în oase,devenit portocaliu în urma amestecului cu sângele învechit,obosit,putrezit...
Strada a ieşit perfect.E verde,cu incrustaţii geometrice.De o parte şi de alta a străzii-iarbă roşie.Case negre.Copaci n-am să fac.Sunt prea mândrii şi falnici,iar oamenii vor începe să clevetească.Se vor revolta şi vor dori libertate.Ajunge,deci,atât.
Omul.Presiunea e prea mare şi mă turteşte.Încep să văd în jurul meu doar chipuri urâte,desfigurate.Din păcate,urâţenia este esenţială într-o lume perfectă.La fel şi sărăcia şi lipsa de libertate.Ca să nu aibe oamenii pe ce să se certe...
Ochi uriaşi,guri mici,urechi de elefant.Piele gri-verzuie.Păr?Nu e nevoie...ar fi doar o grijă în plus!Dacă nu au păr,nu au nevoie nici de şampon,deci am împuşcat doi iepuri dintr-o lovitură.Tălpile vor fi neapărat late,pentru mai multă stabilitate şi mai puţină mobilitate.Le-aş face chiar şi o coadă,dar mă gândesc la faptul că hidoşenia are şi ea o limită...
Am terminat!Acum mă pot odihni.Poate că sunt un Creator mândru,dar oraşul meu de plastilină e perfect.E un loc de pace şi linişte...Vai!Acum,când privesc mai atent,e oribil!Monştrii nervoşi,cu picioare enorme,care nu se pot urni din loc.Strigă şi înjură.Pesemne că am uitat să le modelez personalitatea.Ploaia colorată care cade îngroapă casele negre,îmi sufocă şi ucide copiii hidoşi.Mâhnită,jignită,mistuită de furie,fac un gest necugetat: trei lovituri cu podul palmei şi e gata.Universul de plastilină perfect e sucombat,transformat în mâl gros de culori,din care se mai desprinde câte o bucată ce a reprezentat cândva mâna monstrului nevinovat.
Sunt răpusă de remuşcări.Mă gândesc ce fel de Creator e Dumnezeu.El nu şi-a bătut joc de noi,aşa cum eu mi-am bătut joc de omuleţii de plastilină.
Îmi înţep oasele cu lancea iubirii.Aştept până se scurge şi ultima picătură de mândrie din ele.Până atunci,plastilina se joacă cu mine...