Iubirea desenează cu lumină - Episodul 5

Au trecut trei zile şi fiecare dintre cei doi şi-a reluat ceremonialul cotidian,încununat de melancolie.În cea de-a treia noapte,atât Mara,cât şi Ian au scris câte o scrisoare,năpădiţi fiind de gânduri şi de remuşcări.

05.februarie.2008
Iubito,

L-am citit azi-noapte pe Garcia Màrquez. De fapt, am terminat cartea aproape de zorii zilei şi am fost uimit că în fiecare frază te-am regăsit pe tine. Mă sufoc în propria-mi nesiguranţă, de când ai plecat, pentru că am început să mă îndoiesc de iubirea ta. Ştiu că nu ar trebui... simt o teamă acută să nu te pierd. Mi s-a întipărit în piele, în oase, precum un chist subcutanat în muşchiul incertitudinii. Mi-e dor să-ţi simt mirosul de păr ud, să te privesc fără să simt nevoia de a clipi sau de a respira, în ochii mari, de mărimea lunii. Păstrez cu mine, oriunde merg, eşarfa impregnată cu parfumul tău floral. Mi-ai intrat atât de adânc în suflet, încât ai ajuns să te identifici cu însuşi sufletul meu. Întoarce-te, iubito, căci m-ai pustiit pe interior!
Ritualul cotidian, altă dată sacru pentru mine, nu mai este acum decât un ceremonial anodin. Fără tine, cafeaua de dimineaţă este mai amară decât durerea, plimbările prin parc sunt mai stinghere, iar răsăritul- doar un stereotip!
Întoarce-te, fiinţă angelică, pentru că am realizat că nu te iubesc pentru ceea ce eşti tu, ci pentru ceea ce sunt eu, atunci când sunt cu tine.
Împreună suntem invincibili, suntem stăpânii universului. Chiar nu vezi că totul se învârte în jurul nostru?
Eu te aştept... azi, mâine, întotdeauna. Iar dacă într-o zi iubirea ta pentru mine se va nărui, să-ţi aminteşti că sunt aici doar pentru tine. Dacă vei uita că te aştept... nu contează, te voi ierta! Şi te voi aştepta în continuare...
Cu infinită iubire,Ian.

05.februarie.2008
Dragul meu,

Am observat că atunci când nu sunt lângă tine îmbătrânesc. Mă afund în urdori, în riduri şi în cearcăne. Îmi simt trupul greu, ca de plumb. Mă arunc în prăpastia halucinantă a visării. Reverie, meditaţie... vise colorate sau alb-negre, cu buline sau cu dungi, cu miros de mere şi scorţişoară. Hiperbolizez simplitatea şi sfidez rudimentarul. Te visez pe tine, iubite, cu privirea ta lunatică, cu mâinile tale puternice, care mi-au mângâiat părul ud de atâtea ori, cu zâmbetul tău naiv, condid...
Momentele de închipuire alternează cu cele de hiperluciditate. Sunt clipele în care îmi amintesc de faptul că nu suntem împreună şi atunci sufăr. Este o durere vie, fără margini. Cum reuşesc să ajung la un echilibru, mă încearcă din nou o disperare surdă. Mă învăluie liniştea şi-mi înăbuş un ţipăt de tăcere...
Noaptea îmi este cel mai mare duşman. Să dorm nu pot, să uit nu pot. Transpir, dar este o transpiraţie rece, purgativă. Bâjbâi pe întuneric, te caut. Nu eşti. Ştiu că şi tu faci la fel...
Tot ce-mi pot dori este să fim din nou împreună, ca să mă reîntregesc, ca să ne resuscităm iubirea, ca să ne vindecăm rănile adânci.
Te iubesc, chitară neacordată ce te-ai ascuns în inima mea! Îţi dăruiesc inspiraţie, iar tu, în schimb, cântă-mi....

Cu infinită iubire,
Mara.

Iubirea desenează cu lumină - Episodul 4

Zi de vineri ploioasă.Mara ascultă un CD împrumutat de la Ian.”Ţââââr,ţââââr!”,telefonul zbiară plictisit.Răspunde tatăl Marei.Urmează o discuţie de un sfert de oră.Mara nu se îngrijorează-este prea calmă şi fericită în camera ei,cu caştile lipite de urechi,cu amintirea iubitului său în minte…

-Mara,am o veste foarte bună!
-Ce bine,tată!Spune-mi repede!
-Ne mutăm înapoi!Am terminat tot ce aveam de făcut aici.Acum poţi să recapeţi mansarda cu poze,plopul,vechii prieteni…

O parte din sufletul tinerei s-a sfărâmat în acel moment.Ce se va alege din iubirea lor?Cum o să-i dea cumplita veste?De ce trebuia să rămână din nou singură?
Vestea a crestat în ochii Marei lacrimi amare,care i-au inundat sufletul şi i–au ucis mintea…Norii plângeau cu furie,vestind furtuna lăuntrică ce avea să se instaleze cât de curând în sufletele celor doi îndrăgostiţi.

-Ian,ni s-a terminat timpul…
Ian îi şterse lacrimile cu mâneca hanoracului.
-Ce ţi-am spus eu despre timp?
-E valabil şi dacă suntem la sute de kilometri distanţă?
-Poftim?De ce să fim atât de departe unul de celălalt?
-Tata a hotărât să ne mutăm înapoi.Luni plecăm…
-Nu…nu,nu poţi!
-Nu mai e nimic de făcut.
-Ba da,luptă!Apără universul nostru!Hai să pornim o revoluţie!
-Împotriva cui?M-am săturat să mă lupt,Ian!Toata viaţa numai asta am făcut…
-Înseamnă că nu ştii să iubeşti,Mara.Ai minţit…
-N-am minţit!Iubirea mea e sinceră!
-Atunci luptă pentru ea…

Şi ziua de luni a venit.Străzile erau inundate de ploaie,de noroi,de tristeţe.Cearcănele Marei se întindeau leneşe sub ochii săi îngheţaţi.Mirosea a gaz de eşapament şi a nostalgie.Peisajul dezolant,presărat cu băltoace,îi amplifica zbuciumul interior şi o făcea incapabilă să mai vorbească.Deschise portiera maşinii,dar auzi cum cineva o strigă:”Mara,aşteaptă!”.
Ian o privi sfârşit din partea opusă a grădinii.Ţinea în mână o brăţară împletită chiar de el.

-Mara,nu pot să renunţ la tine!Ţine…am făcut brăţara asta ca să-ţi poarte noroc.Să nu mă uiţi niciodată!Promite-mi!
-Jur!
-Nu jura…
-Bine,îţi promit.Să-mi scrii!Eu aşa voi face…
-Desigur…

Un ultim sărut,o lacrimă,forma maşinii care se pierdea în depărtare,drumul rece şi ud,stingher,pe care stătea Ian,acoperit de nori,de exuberanţa visului de iubire care se spulberase…

Iubirea desenează cu lumină - Episodul 3

A doua zi,la şcoală,Ian o strigă timid pe Mara şi intră în vorbă cu ea.Îi spuse că o altă pasiune a sa era lectura şi o invită la o librărie care avea în incintă şi o ceainărie.Mara acceptă încantată invitaţia,în timp ce colegele sale de clasă priveau invidioase cum Ian îi zâmbeşte candid tinerei cu ochi verzi.

Micuţa şi cocheta librărie de pe strada Eroilor le apăru celor doi tineri mai fermecătoare ca niciodată,pentru că acum erau conduşi de un sentiment prea puternic pentru a fi înfruntat:iubirea.Mara şi Ian s-au aşezat în cel mai îndepărtat colţ faţă de ieşire,lăsându-se vrăjiţi de semiobscuritatea camerei,care le estompa trăsăturile feţei şi îi făcea să pară vrăjiţi şi totodată predestinaţi unul celuilalt.Fereastra devenită opacă din cauza aburilor ceaiului se constituia într-un zid care îi apăra pe adolescenţi de mirajele lumii,făcându-i captivi în propriul univers,în care puteau construi,colora,desena cu lumină.Erau amândoi tăcuţi,dar nu pentru că nu ar fi avut ce să-şi spună,ci pentru că nu puteau înceta să se privească.Deveniseră dependenţi unul de altul,o singură entitate:respirau acelaşi aer şi se hrăneau unul din celălalt,ochii lor refuzau să clipească.Dintr-o dată,lui Ian I se păru că cel mai firesc lucru pe care îl poate face este să o sărute pe Mara.Buzele lor se sudară într-un dulce sărut,ce avea să pecetluiască iubirea confuză în care se adânceau.Mara s-a retras,uimită,şi a încercat să spună ceva,însă Ian i-a luat-o înainte:”Şşş!Nu spune nimic.O să-l strici…”.Din nou tăcere.Băiatul a strâns mâna tinerei de care era îndrăgostit între ale sale şi stătură aşa,nemişcaţi,până când librăria s-a golit,ceaiul s-a răcit,timpul s-a terminat…


-Ian,trebuie să plec…
-Vrei să pleci?
-Nu.
-Atunci stai…
-Nu mai e timp!
-Mara,timpul se fabrică din iubire.Eu te iubesc!
-Atunci mai rămân…

Şi au rămas…au rămas împreună,uniţi de toate lucrurile minunate pe care le aveau în comun.Ian o conducea pe Mara acasă în fiecare zi,după terminarea orelor şi vorbeau despre vrute şi nevrute,fără ocolişuri sau prejudecăţi.Simţeau că se cunosc de-o viaţă şi că îşi pot spune orice,fără ca iubirea lor să fie afectată.

-Ian,crezi că a existat vreodată o iubire la fel de mare ca a noastră?
-Desigur.În cărţi.
-Atunci suntem şi noi personaje…
-Nu,suntem oameni.
-Dar iubirea noastră?E o poveste?-Doar dacă e inspirată din realitate…
-Ian,cum vezi viitorul nostru?
-Fericit.Pentru că o să fim împreună…
-Te iubesc…Hai să fugim!Să nu ne oprim până nu prindem aripi veline!Să ne înmuiem degetele în lichidul cerului şi să modelăm din nori ploaie difuză,pe care s-o aruncăm peste pământ.
-Iar eu să beau ploaie şi să mă transform în zmeu…tu să tragi de sfori şi să mă menţii in aer…
Mara închide ochii săi imenşi şi simte cum fluturi din pandişpan îi zboară prin stomac.Ian îi atinge obrajii calzi şi îi sărută buzele vinovate de iubire.Ce rotund e soarele!Şi ce fierbinte…

Iubirea desenează cu lumină - Episodul 2

Prima săptămână de şcoală se arătă lipsită de evenimente importante pentru Mara,cu excepţia faptului că toţi colegii o marginalizau,considerând-o plictisitoare şi exagerat de devotată şcolii.Cei din jur erau intrigaţi de faptul că Mara se arăta indiferentă faţă de criticile lor,dar aceasta suferea mai mult ca oricând.O durea sufletul,văzând cât este de singură,dar încerca să nu-şi arate dezamăgirea,pentru că nu avea nevoie de mila celorlalţi.Pe măsură ce timpul trecea,Mara află că în oraş va avea loc un vernisaj al fotografei sale preferate,o tânără speranţă a artei autohtone,pe nume Emilia.
În seara vernisajului,Mara imbracă o rochie neagră şi îşi prinse părul rebel într-un coc.Se simţea în sfârşit veselă,după perioada de tranziţie prin care trecuse,de când schimbase metropola aglomerată cu orăşelul mic,singuratic.
În camera lui, tapetată cu fotografiile încă needitate,ale căror autor era el însuşi,Ian imbrăcă prima cămaşă curată pe care o găsi mototolită prin dulap.Luă un taxi,fiind,ca de obicei,în întârziere,pentru a ajunge la acelaşi vernisaj ca şi Mara,cel al Emiliei.
Intră grăbit în clădirea care adăpostea expoziţia şi observă cât de elegante erau toate persoanele prezente şi cât de ciudat se uitau la el,pentru că avea un aer neglijent.Dar de când îi păsa lui de părerea critică a celor din jur?Pasiunea pentru fotografie era cea care îl adusese acolo si nu se gândea să plece.Luă o cupă de şampanie şi studie fiecare poză în parte,pentru a observa tehnica folosită,ghidându-se după proverbul “Meseria nu se învaţă,ci se fură”.Toată lumea se oprise in faţa unei fotografii “care lua ochii”,dar care era lipsită de valoare din punct de vedere tehnic.Ian s-a oprit însă la două fotografii depărtare de cea adulată de mulţime şi spuse,ca pentru sine:”Operă de artă!Incredibil!”…”Sunt de acord!Armonia se regaseşte atât în cromatică,cât şi în cadre”.
Tăcere.Cine vorbise?Cine împărtăşea ideile sale?Era chiar Mara,fata aparent lipsită de substanţă,pe care o fotografiase în prima zi de şcoală.S-au privit intens timp de câteva secunde si a fost îndeajuns pentru Mara să se îndrăgostească.După ce au făcut prezentările,cei doi au discutat despre afinitatea care îi lega iremediabil,pasiunea pentru fotografie.S-au desparţit târziu în noapte,nu înainte ca Ian să o conducă pe Mara acasă.Se simţea vinovat acum,pentru că o judecase greşit:Mara avea o personalitate foarte puternică.
Ian s-a gândit la ea fără încetare,din momentul în care a văzut-o închizând uşa casei sale,după ce o condusese,şi până în zorii zilei următoare,când a realizat că s-a indrăgostit de ea.

Iubirea desenează cu lumină - Episodul 1

Zi caldă de luni,cu soare fierbinte.Cer senin,aglomerat de nori difuzi,asfalt decolorat si prăfuit.
Mara respiră sacadat si priveşte fără să clipeasca norii lucizi,imaginându-şi ce plăcut ar fi dacă ar putea să-i lege cu o sfoară şi să-i facă numai ai săi.
Mara se mutase în acest oraş mic,aparent anost,în urmă cu o săptămână,pentru că tatăl ei se implica în acte caritabile şi fundaţia al cărei membru era îl repartizase tocmai acolo,în locul ăla aproape şters de pe hartă.Avusese o viaţă întunecată de suferinţă,după ce mama sa murise când era mica,iar sarcina grea de a o creşte căzuse pe umerii tatălui,un om pasionat,dedicat muncii sale,dar extrem de ocupat.În urmă cu numai şapte zile îşi părăsise puţinii prieteni pe care îi avea,mansarda tapetată cu fotografii,plopul din faţa casei,care îi fusese cel mai apropiat prieten timp de atâţia ani,(lăsa impresia că o ascultă,din cauza poziţiei cocoşate pe care o avea şi care denota înţelepciune),pentru a începe o nouă etapă a vieţii sale monotone.Şi doar ura schimbările şi i-ar fi plăcut să rămână lângă copac şi lângă locurile pe care le fotografiase de atâtea ori!Măcar de-ar fi putut lua plopul cu ea…se gândea în timp ce păşea stingheră pe poarta noului său liceu.Clasa a XI-a!Şi nu cunoştea pe nimeni…
Se aruncă pe băncuţa scorojită,în a cărei lemn erau încrustate nume de indrăgostiţi şi aşteptă,rigidă,lipsită de emoţii.Aşteptă să inceapă tortura,să intre în clasă şi să observe cum privirile celor din jur se aţintesc asupra ei,iar buzele lor se mişcă ritmic,judecând-o şi criticând-o,fără ca măcar să o cunoască.
Buclele sale imense cad în valuri peste umerii fragili,iar ochii ei de mărimea lunii si de culoarea frunzei de cireş privesc în gol.
În partea opusă a curţii stă Ian,executând mecanic,involuntar,aceleaşi mişcări ca şi Mara.În ochii tânărului brunet,lumina soarelui reflectă repulsia sa faţa de ritualul cotidian,pe care îl consideră anodin.Căută în buzunarul lateral al cămăşii sale în carouri şi scoase aparatul de fotografiat,cel mai de preţ lucru al său.Îl deschise şi,privind prin el,o observă pe Mara.I se păru o persoană superficială,lipsită de substanţă.Îi făcu totuşi o fotografie,deoarece pasiunea sa de a „desena cu lumina” întrecea indiferenţa faţă de tânăra care i se arăta în faţa obiectivului.