GreenspottinG

Au minuit

2010-10-12T17:26:00.002+03:00

Chaque fois que je me crois perdue, mon ange prend soin de moi. Chaque fois que je m’éloigne de mes espoirs, la haute garde renvoie un oiseau sur mon épaule. Elle crie toujours: ”AIME,AIME,EEEM,L’AIAIME!”. Tous me rassurent. Rien n’est perdu. Moi même, je me ranvoie au passé et je me moque de ma propre personne. Que je suis malade! Comme j’aime la folie. Dramatiser, c’est mon style,c’est tout à fait vrai. Malheuresement, qui sait-peut-être pas, je me souviens trop souvent de ma tête. Le grand etêtement que je porte m’épaisse fortement. Je cherche une évasion, une toute petite porte. Mais, le bon ange garde mes deux cotés. T’est vraiment charmante, petite puce. Je t’aime trop,le trop raison que tu aies me force et me gratte et m’entoure et m’échauffe.

Ah, prison, ah béatitude. Comme je vous sente, comme je vous adore. Le goût sur mes leveres, le goût des toutes saveurs, des toutes souffrances. Je vois et j’adore. Je les laisse. Toutes. Toutes mes fautes qui cherchent pardon, tous mes petites préocupations. Comme je vous aime, chères.

Vous êtes ma vie. Vous êtes mes espoirs. Je tiendrai compte de vous, et vous seuls. Chez moi,c’est possible.Je le rendrai possible.

Having the mean reds

2010-09-27T21:06:00.001+03:00

For those of you who are très unfortunate, and haven’t seen nor read "Breakfast at Tiffany’s", „Having the mean reds”, unlike the blues(when „you’re sad, that’s all”), is technically „being afraid, except you don’t know what you’re afraid of”. Actually the concept is about knowing exactly what you’re afraid of (so afraid, afraid even not to be going mad), but being too scared to admit it.

The mean reds have their way of appearing at turning points in your life. When you feel like you have to tip-toe your way through life, only because you feel as if you’re on a circus rope and beneath you your feelings are wrapped in glass. Hence, if you fall you will break and hurt both your inside (feelings, mind health, future etc.) and your outside (feeling gloomy shows, you, instead of having what Andy Warhol mentioned as “good days”, happen to have only horrible days).

Well, presumably having been there, I tend to wonder which your solution was. I mean, most people have a certain somebody (relative, friend, lover etc.) who, at the price of a simple phone call has you fine and dandy by the end of that minute. For those of you who can’t really explain the matters to others, what process do you use? Moi, par exemple, I tend to gently tap my left side part of the chest (the area right beneath your neck) using my right hand. Also, seeing a really good movie or reading a fairly good book I’ve already made an opinion about really decreases my tension. Still, my solutions are rather short-term. Dealing with your problems is the really heavy part.

Sometimes I wonder what other people would do. Salvador Dali was paranoid by nature. How on earth has he managed for that long? Jane Austen, oppositely, had a very relaxed way of writing, the only problems on her character’s minds were weather to marry or not, or how to succeed in seducing the person you’re already passionate about. I can’t help but wondering if she was really like that.

On the other hand, being on a turning point is all in all not that bad. It doesn’t really matter where you’re ending up as long as there still are positive things about it. And there always are. Except for being sent to jail or Canada (I’m sorry, I couldn’t help it). I’m serious, seeing the bright side is not at all overrated. In fact, only genuinely smart people manage to do that, donc, it’s in fact a proof of intelligence and understanding.

Alors, are we all set? Moral support is amongst the things that I do best , even with myself. Just keep on moving forward, always towards love, beauty, truth, passion, and (why not?) honest work.

CEFERE, iubirea vietii mele

2010-08-03T22:25:00.000+03:00

Vi s-a intamplat vreodata sa aveti bilete la cuseta si sa sfarsiti prin a sta in vagon de personal? Ei bine, mie mi s-a intamplat.

Mi s-a intamplat sa coincida locul meu de la cuseta cu al altuia. Mi s-a intamplat sa fiu mutata la clasa a doua de domnu' nas. Mi s-a intamplat sa stau doua ore pe coridorul de la WC cu tot cu bagaje, pentru ca noul meu loc de la clasa a doua coincidea cu locul altuia. Mi s-a intamplat sa fiu data jos la COPSA MICA. La trei dimineata. Copsa mica e asa, un fel de metropola urbana iar oamenii de acolo sunt foarte prietenosi.Mi s-a intamplat sa mi se spuna sa urc in vagonul doispe al unui tren cu opt vagoane. Apoi am aflat ca aceasta COPSA MICA este un fel de punct de maxim interes, unde la tren se mai adauga cinci vagoane. Mi s-a intamplat sa ma sui in vagonul doispe si sa constat ca e vagon de personal. Mi s-a intamplat sa merg inca doispe ore astfel, si sa ajung in gara din Constanta la trei dupa-amiaza a doua zi.

Si nu mi s-a intamplat doar mie, ci si inca altor sapte persoane, cu care am impartit povestea asta (puteti sa va imaginati opt persoane plus bagajele celor opt persoane pe holul de la veceu?).
Si am dat si spaga doua sute de mii.

Nu stiu voua, dar mie-mi place cu trenul.

Lanturi de haur si gauri in urechi

2010-07-22T18:03:00.007+03:00

Ador caldura cotropitoare din motive ridicol de simple. Imi cultiva lasciv prostia si ma lasa sa ma delectez cu cele mai mari superficialitati. Imi place pentru ca ma face si mai avida de necunoscut si mai multumita de momentul in care ma aflu.
Ma bucur atunci cand ma sufoc de caldura pentru ca nu-mi mai ramane energie pe care as fi investit-o in a ma enerva pentru calculatorul care nu merge, sau pentru ca o persoana oarecare nu mi-ar raspunde la o invitatie sicnera si simpla.
Imi place sa simt picaturi de transpiratie care mi se rostogolesc pe ceafa (pentru ca da, am dita mai claia de par-sa nu pierdem umorul rustic,e al naibii de bun in orice situatie-) pentru ca ma fac sa uit ca sunt un animal social si imi trezesc tot egoismul delasator care-mi spune sa stau tolanita pe canapea underwearless si sa ma dezamagesc cu literatura franceza.
Nu ma deranjeaza sa innebunesc stand in casa, ca apoi sa savurez la sfarsitul zilei conturul oamenilor pe care aproape ca-l uitasem. Si-apoi, mai dam si-o fuga pana-n Vama pentru ca acolo se nasc in fiecare zi in mintea noastra soarele si florile de camp.
Ma amuz amintindu-mi de teoriile mele de copil prost(nu stiu exact cat m-am schimbat de atunci, caci, desi inca inutile mi se par la fel de necesare) pentru ca stiu ca vara am timpul fizic sa ma gandesc la ele, si nu numai.

E vara si e timp! Indiferent de varsta, trebuie sa te bucuri de caldura si de ploaie si de tantari si de orice te mai enerveaza. PENTRU CA POTI!

mii de scuze daca cineva se simte ignorat vara asta, n-aveti de dat decat un coup de fil/courriel, si va rezolvam :D

PS: Blogul Dianei se numeste mai nou "Porumb pe băţ" . E nou si smecher si ma face sa balesc si la propriu si la figurat.

!Ura!

2010-06-23T00:01:00.000+03:00

Nu stiu exact cand mi s-a facut scarba sa mai fiu om. As vrea sa fac un upgrade, spre ceva mai avansat. Pacat ca altceva nu e in stoc. Imi repugna si gandul de trecut al meu ca om, dar nu stiu ce astept sa se intample. N-am nici rabdare, ce-i drept. Cum o fi sa pui ura inainte de toate?

I'm wondering where you are...

2010-04-15T20:15:00.002+03:00

Asculta Eric Clapton cu picioarele tolanite pe caloriferul rece. Inca de dimineata astepta un telefon, si-si dadu seama ca in degeaba zaboveste. Disparuse. Nu-i statea in fire sa nu sune. Sa fii disparut, asta nu trebuie sa fie un sentiment prea rau, nu? Adica... sa anulezi obedienta sociala e, totusi, un fel de autonomie castigata pe drept, sau pe nedrept? E frumos sa ai ocazia sa stai pur si simplu si sa te minunezi de perfectiunea naturii. Pe de alta parte, sa stii pe cineva disparut nu trebuie neaaparat luat negativ. Gandeste-te ca e liber, si ca prin faptul ca nu-ti da de stire, iti da si tie putin din libertatea lui.

Nu fiti anxiosi, telefoanele au fost de fapt concepute sa ne faca viata mai usoara. Practic, nu prea au reusit.

An Education

2010-04-06T20:12:00.002+03:00

Este un film crème cu splash-uri albastre.

And that's all there is to it.

titlu inca incert (piece by Malainah)

2010-03-17T16:40:00.001+02:00

O zi superba, si totusi sunt inchisa in casa. Ma uit la un perete incarcat cu postere. Langa mine, cel mai bun prieten, un ursulet de plus. E trist nu? Te intrebi de ce imi e el cel mai bun prieten ? Raspunsul este unul usor si poate straniu. Pentru ca nu ma face sa zambesc. Uitandu-ma la un poster cu Connie Francis gandul ma poarta departe, toata camera isi pierde din materialitate si fata divei se pierde in infinit. In schimb imi apare o oglinda ca de apa. Ma uit la fata ridata de la prea multe zambete imprastiate aleatoriu, la ochii pierduti. De ce fac asta ? De ce nu pot trece cu o privire macabra si stearsa pe langa tine ? De ce imi contractez cei 46 de muschi ai fete, ca sa te simti bine ? Nu m-ar scoate cu nimic din starea morbida. Dar asta te face sa ma consideri o persoana buna, placuta, care e mereu gata sa ajute. Defapt, eu nu-mi doresc asta, ba dimpotriva, imi doresc sa ma hranesc cu sufletul tau, sa-ti savurez imaginarul genial. Nu esti genial ? Nu conteaza, orice farama conteaza; si cand se ajunge la 1000 de farame genialitatea e echivalata. Te doare ? Stiu. Dar suferinta ta imi ofera o satisfactie exagerbata, iar lacrimile au un gust dulce, prin amaraciunea lor. Arta provine din suferinta. Lasa-ma sa fiu artista ta. O sa fiu numai a ta, daca imi oferi fiecare sinapsa din trupul tau, fiecare gand, chiar amintire. Mi le voi insusi pe toate si iti voi crea cel mai frumos desen, cea mai frumoasa carte, sculptura, chiar si mancare pompoasa, sau poate o sa inventez un brand nou de masini care se vor vinde la cele mai inalte preturi in toata lumea sau poate chiar si mai departe .... doar pentru tine. Iti doresti asta. Innebunesti. Iti perzi mintile. Zambesc. Incepi sa plangi. Eu zambesc. Urlii de durere. Tot zambesc. Acum iti mai face placere ? Vrei sa continui ? Vrei sa imi vezi zambetul frumos de copila fericita? Uneori iti trebuie mai mult decat o fapta buna pentru asta…
Dar se deschide usa cu un scartait care ma scoate din starea de visare, sau retardare mentala. Nici nu a apucat sa imi curga o lacrima din ochii inrositi. Ma intorc spre intrus. Dupa ce analizeaza ceea ce vede, ma intreaba prieteneste:
-Buna, ce faci?
Oribil. Groaznic. Mizerabil. Apuc ursuletul strans, il inclestez la piept. Imi vine sa explodez in mii de bucatele, sa ii ofer camerei culoarea mea,-Bine, cu zambetul larg pe buze.

The most wonderful time of the year

2010-02-24T15:27:00.003+02:00

Pentru mine, cel putin. NU Craciunul!
1 martie, evident. Sau "Martisor", cum vreti sa-i spuneti.

Dintre toate marile sarbatori romanesco-internationale mi se pare cea mai bine pastrata. Spun asta pentru ca pana acum martisorul nu a prins nici culoare polititca nici contur morbid. Desi extracomercializat, desi un pic overinventive, ramane plina de candoare si inocenta, vesnic alb-rosul care simbolizeaza cate ceva pentru fiecare.

Martisorul poate lua, in perspectiva mea, orice forma. Poate un freehug ( ca un simbol ecopacifistic-i'm in the mood for making up words-), poate un sarut simpatic pe obraz, poate un ghiocel (si el, sarmanul, are valoarea lui), sau, ca last resort o bucatica de plasticut, intr-o forma de potcoava(haaauuurrr) sau trifoi sau, mai nou, Hannah Montana (da,da! ati citit bine!). Tot ce conteaza de fapt, e cum il oferi. Ca sa modific putin arhicunoscutul proverb chinezesc "Un zambet face cat o mie de cuvinte, sau, dupa caz, o mie de martisoare".

Un pic superoptimistic? Hai sa rupem firul si sa ne gadim cum ar fi daca nu ar exista martisoare. Daca n-ar fi existat niciodata? Big deal, ati spune. Dar cum ne-am mai aminti ca vine primavara ( putting aside the obvious)? Adica, ce spune mai bine decat un semn mic un "te iubesc si pentru ca s-a schimbat anotimpul" sau " multumesc ca inca suntem amici, chiar daca mi-am batut joc de tine atunci, la party" sau un clasic "mama, esti draguta si cand tipi la mine"? Nu v-am convins, se vede. De ce avem nevoie de martisoare? S-o luam pe domenii: lexical, pentru ca,"nu-i asa?" tare ne mai plac diminutivele, astronomic pentru ca toti suntem la un moment dat de pe Marte, istoric, pentru ca s-au gasit martisoare vechi de 8000 de ani, dovada ca nu suntem niste barbari din nastere.

Concluzionand...? Trei cuvine, pentru toti: " Razi, ba, boule!". Glumeam. Vroiam sa spun:

MARTISOARELE SUNT OK. :D

Daca ati rezistat pana aici, va dau si un gag asa, sa va dati seama cam ce viziune are fiecare:

O femeie se holba la niste "chestii" (imi pare rau nu am observat destul de bine ce era, era extrem de rosu si kitschos , va asigur: ori perne ori ursuleti ceva).
Vanzatoarea :" Da, sa stiti ca toate sunt X lei, TOATE FAC "I LOVE YOU"".
Superb?Stiam.

PS: pentru ca toata lumea-i "verde", pentru martisoare dragalase, handmade si ecologice mergeti la targul din fataMuzeului de Arta Populara ( speer ca stiti care este, daca va ziceam vis-a-vis de Famous sigur stiati).

Youthbank are suflet de targ

2010-02-03T15:15:00.000+02:00

Pe mine ma veti gasi acolo, vanzand bratari, tricouri, brose, tablouri si felicitari, dupa ce am contibuit la producerea lor. Banii nu vor intra in buzunarul meu, ci vor fi donati tinerilor inteligenti, care au idei inovatoare de proiecte, dar nu si fonduri pentru realizarea acestora, prin proiectul Youthbank Constanta.
Va astept la targ! Pace voua!

R.I.P

2010-02-01T11:23:00.004+02:00

Nu Michael Jackson, nici suferinzii de gripa AH1N1, nici macar sarmanii haitieni.

R.I.P Jerome David Salinger.

Cateva cuvinte despre el? S-a nascut in New York in 1919. Romanul sau cel mai cunoscut a fost cu siguranta De veghe in lanul de secara, care s-a vandut in cel putin 65 de milioane de copii (ganditi-va numai de cate ori au fost imprumutate in biblioteci). Acest roman este considerat unul din cele mai importante din secolul XX, tinand cont si de faptul ca David Chapman (ring any bells? nenea care l-a omorat pe John Lennon(negrul ala de la Black Eyed Peas)) o tinea intr-o mana, si in cealalta pistolul. Ultima sa publicatie a fost in 1965.A murit la 91 de ani, pe 27 iauarie 2010.

Cel putin 70 la suta din pretenii mei au citit The Catcher in the Rye( "De veghe in lanul de secara", pentru non-englezisti) si alti 5 la suta Noua povestiri , lucruari pentru care ii multumim din suflet.

Pe calea asta ii spunem adio si lui Eric Rohmer, un regizor francez adorabil. Va recomandam sa vedeti Antotimpurile, in special Conte d'ete.

P.S:Nu stiu cum va simtiti voi, dar eu una sunt usurata. Suna cel putin dubios. Vreau sa zic: sunt fericita fiind ca am scapat de luna ianuarie. Chiar sunt. Au murit doua vecine de-ale mele, dintre care la una chiar tineam. A murit Salinger. Ma simt totusi intr-o perioada de tranzitie. Ca si cum ar fi necesar ca mai multe persoane sa dispara ( din viata mea, sau viata publica) pentru ca in 2010 sa se desfasoare...in sfarsit...ceva.

Comeback

2010-01-22T18:30:00.002+02:00

Am revenit pe http://doardydu.blogspot.com, doar ca acum se cheama My Ego In Wonderland. Da, pentru ca imi place de Alice. Nu, nu pentru ca sunt egoista. Da, pentru ca ma iubesc. Nu, nu pentru ca iau in considerare faptul ca lumea asta ar putea fi plina de minuni. Da, pentru ca am propria lume plina de minuni.
Oh well, that's it. Restul aflati singuri.

Schimbam...sufixul?

2009-12-31T16:47:00.003+02:00

Oh, people, si iata-ma aici complet linistita si impacata cu soarta, vizionand pentru a treia oara Vicky Cristina Barcelona pe intuneric si asteptand sa mi se usuce lacul cel galben de pe unghii, ca sa infulec apoi un bol de cini-minis cu lapte si sa mai stau degeaba pana la 8, cand incepe lumea sa se stranga pe la treburi. Pe la treburile de revelion, vreau sa zic. Care revelion e Anul Nou, in acceptiunea mea, caci revelion nu suna destul de dragut.

Acestea fiind spuse, conform traditiei, fac bilantul pe anul asta...

Probabil cel mai bun an din viata mea de pana acum.

Ia sa vedem ce poti, 2010! Bring it on!

Ungrateful bastards sau A very merry Christmas

2009-12-25T20:28:00.003+02:00

Incep cu putina curtoazie, si anume un Craciun extrem de fericit pentru toata lumea. Sper ca ati primit cu totii cam ce v-ati dorit anul asta. I know i did. Multe urari nu sunt de folos, la un moment dat devine kitchos si nu e bine sa te complici.

Si cum eu pe blog nu-s niciodata fericita, hai sa va zic ce m-a enervat Craciunul asta:

mass-urile prin sms (da-o naibii de treaba; daca vrei politete fa macar un mesaj personalizat si nu trimite neaaparat la toata lista, doar cei la care tii. fara suparare daca anul asta n-am trimis sms inapoi nici la cei cu mesaje personalizate, sunt o lenesa si jumatate);

maica-mea la faza cu "vine preotu cu craciunu' " ( e treaba aia in care preotu iti colinda scara de bloc, vine la tine sa-i pupi icoana pentru ca esti un neneorocit care nu se duce la biserica si pentru asta primeste o tona de bani de la enoriasi )

colindatorii pentru ca anul asta am incercat sa iau o alta abordare (don't get me wrong, ador colindele si copiii dragalasi care le canta) si anume le-am luat bomboane, in speranta ca o sa bage mana adanc in cutie (da,da ca americanii de Halloween) dupa ce au terminat cantul. treaba e ca n-a mers deloc-colindatorii cand auzeau de bomboane se dadeau doi pasi in spate si luau fata aia de "ce cacat mai bine nu ma oboseam sa cant" si luat o singura bomboana (si la naiba nu erau naspa, erau chokotoff pana la urma tot eu mananc din ele).
evident, le-am dat si bani dupa aia.

magazinele astea nenorocite care nu mai au globuri si alte ornamente de brad din sticla, doar plastic cacacios si ieftin(adica ieftin ca aspect, nu ca pret neaaparat).

filmele de craciun de la teve (ma asteptam la ceva clasic, Shirley Temple gen, in schimb we get '90s american cheap shit si chestia aia cu Stefan Banica Jr in costum de Mos Craciun care sincer e cam ultima chestie de pe planeta pe care as vrea s-o vad)
nici cinema-ul nu-i prea ofertant in perioada asta..sa vedem care-i treaba cu The Avatar desi eu nu sunt genul "alien".

Ce e super de Craciun:
bradul (desi imi cam vine sa plang cand ma gandesc ca cineva l-a ciopartit si l-a dus departe departe de padure)
ornamentele vechi de sticla pe care le punem in fiecare an
cadourile(e super sa faci cadouri, cea mai grozava chestie e privirea cuiva cand deschide un cadou; plus, eu am primit ce am vrut)
radio (au dat cantece bune de craciun, desi mai niciunul romanesc)
sudoarea de pe fruntea mamei cand face sarmale (priceless, desi eu cam urasc carnea)
matusile care se vorbesc intre ele si schimba ultimele barfe
hartia de impachetat (pungile de cadou sunt lucioase si kitschoase biaac)
felicitarile de craciun primite prin posta
lumanari parfumate pe masa
reclamele de craciun (sarbatorile VIN)

Greenspotting va ureaza: Craciun Fericit si la anu' sa faceti tot ce n-ati facut anul asta.

Schimbăm foaia

2009-11-01T10:33:00.003+02:00

Dacă nu te bagi singur în seamă, nu-i pasă nimănui de tine. Acum am înțeles. Am auzit fraza asta de atât de multe ori, încât a devenit o voce autonomă în capul meu. Și se impunea să fi priceput până acum. Ei bine, nu eu. Eu mă scald în băi de letargie și sper că lumea e generoasă. Hell no! Nu e. Nu-ți dă nimeni nimic.
Acum i-am pătruns sensul și se cere un tratament adecvat de rezolvare a problemei.

Ce se intampla atunci cand lumea iti spune ca esti verde la fata

2009-10-26T17:03:00.004+02:00

Daa.Ajungi la spital.
Si uite asa, doua saptamani (si o zi, for the record) o iei incet, incet razna.
Nu vorbim aici de conditii (CLOR, mult CLOR sa fie la baie) sau mancarea (iei doua linguri si te-ai saturat) sau personalul (infirmierele-care te trezesc la 5.30 ca sa dea cu mopu si sa te pregatesti de vizita de la 8 sau asistentele-care ori asteapta o "atentie" ori daca le superi iti fac niste "suuper" injectii), ci, in principiu, de oamenii bolnavi pe care ii intalnesti acolo, colegii tai de suferinta, alinarea de la jumatate de metru departare.

Prima mea colega de camera. Femeie la 50 , operata, cu drenuri si chestii. La inceput binevoitoare, pe parcurs am aflat ca avea trei obsesii: vise erotice, sa-i sune telefonul si sa se lase de fumat. Avea un fiu un pic sarit de pe fix, convins ca manelele salveaza sociatatea.
Alta colega. Baba cu barba (hernie). Batranica la 71, nu prea sociabila, avea cea mai draguta reactie dupa clisma pe care ati vazut-o vreodata. Par facial considerabil, notata ca "mai dotata decat unii baieti"la categoria pilozitate (faciala, evident).
Sa nu uitam copii de the almighty baba violata. Tanti de 69, sosita in "stare avansata de ebrietate"(cum au notat politistii), sau beata muci/rupta-n doua/pe alta lume frate(cum am observat) foarte activa si receptiva la stimuli. O interogheaza politia in spital. Neaga tot.
Dintre cele mai remarcabile tanti cu ruptura de perineu care dansa pana la baie fiindca nu se putea tine pe ea si faptul ca telefonul ei suna ca al profei de mate (si suna incontinuu).

Cele patru super doamne au avut grija sa observe absolut toate detaliile de la absolut toate persoanele care m-au vizitat.Absolut toate.

Au mai fost, stati fara grija.
Tipa de 16 ani, venita cu apendicita, niciun stres, nicio lege, nu stia ce-i aia "scaun" in termeni medicali.
Pitipoanca, ea nu se poate opera in Constanta. Cheama doua pitipoance s-o transporte in ultimul hal la Bucuresti.
Tipa de treaba. Lucreaza la Mec, e studenta in ultimul an la limbi straine, rade mult si are un ex care e jandarm, il cheama Cristian si seamana cu Cioaca.

Dudes, eu nu ma plang aici. Cand esti bolnav oricum o iei umpic pe carari. Si apoi e super tipa de la pansamente care te lasa sa-ti iei singur leocoplastul!

Cam asta e viata de spital. Trebuia sa zis ceva, e destul de marcant. Inca sunt debusolata, nici nu mai stiu ce am scris. Am inceput sa uit si nume si fac misto de mine cand vad ca sunt babe care se tin mai bine ca mine.
Va doresc sa nu ajungeti niciodata la spitalul judetean. Din tot sufletul.

si acum un gag involuntar de-al maica-mii de la care nu ma pot abtine.

Cand imi era foarte rau, ma intorc de la scoala vlaguita si oropsita, in ultimul hal de obosita, si cu ultimele puteri sun la usa. Deschide mama cu o fata deja ingrijorata si ma intreaba
"Ce-ai mama, ti-e rau tare?". Eu dau din cap in semn ca da, eram prea terminata sa vorbesc. Ea intreaba "Te doare burta?" Eu zic un da pricajit. Ea, cu o fata angelica imi ia ghiozdanul si ma intreaba "Te duci sa iei niste painica?".
Nu stiu cat de funny iese daca o cititi, fara intrepretajul meu dramatic dar va asigur ca faza a fost atat de criminala incat cu ultimul dram de cunostinta inainte sa ma trantesc violent pe pat m-a bufnit un ras semi-isteric.

Sa fim sanatosi! :D -sloganul meu pentru alegerile prezidentiale-

Unei talide necunoscute

2009-09-24T19:04:00.004+03:00

Aceea care are 18 ani.
Nu stiu daca starea asta a mea se datoreaza faptului ca am un moment de sensibilitate in care tind sa dramatizez, ca e ziua ta si constat ca tot crestem si nu ne mai oprim sau pentru ca e Mercur retrograd. Ideea e ca-mi vine sa plang, nu de ciuda, ci mai mult de dragul plansului. Azi a fost o zi tare fericita. Mi-am rupt camasa in doua locuri, m-am blocat in baie, am dat cu capul de usa, am cazut pe scari etc. Dar a fost fericita pentru ca a fost ziua ta. 18 ani, incoerenta mea, visele tale. O sa se implineasca talidă, parca vroiam sa-ti spun. Si toata viata asta care o sa ti se schimbe de acum in colo si toate responsabilitatile care-ti atarna pe umeri dintr-o data... Dar nu, nu trebuie sa renunti la copilarie, parca vroiam sa-ti spun.
Dar nu ti-am spus, pentru ca stii deja. Stii cum e fericirea, stii si ura cum e, si nedreptatea si iubirea. Si tu stii deja ca poti sa alegi.

Scuza-ma daca n-are sens ce-ti spun aici. Sunt prea obosita ca sa fac filozofie, si totusi fac. Si nici macar n-o imbrac intr-o forma frumoasa.

Ideea e ca la multi ani, ca iti doresc tot binele din lume, ca te imbratisez si ca nu fi trista, orice-ar fi!

Caterpillar Blues

2009-09-16T17:18:00.003+03:00

E verde si frageda. Bate un vant racoros. Nu mai e verde si frageda, a capatat o nuanta de galben murdar si o textura aspra. Fosneste. Ploua. E smulsa si cade pe asfalt in cercuri concentrice. Covor de frunze. Autumn's in. Cel putin in mintea mea s-a lasat ceata si miroase a pamant ud, a praf spalat de ploaie si a aramiu fosnitor.
School's in. Si cu ocazia asta descopar orasul in toata splendoarea lui, imediat dupa primele raze ale zilei. Constanta e frumoasa pana in ora 7 dimineata. Apoi soarele urca pe cer si lumineaza mai bine toate colturile cladirilor, toate gangurile si saptiile libere dintre blocuri. Atunci isi pierde magia. Oh, si oamenii! Poti intalni cei mai frumosi oameni dimineata, cand sunt proaspeti si usor adormiti, netranspirati si mirosind a somn, a deodorant si a pasta de dinti. La pranz oamenii se sifoneaza, caldura ii domina, vad incetosat si miros a strazi, a mancare si a fum de tigara.
Sa se faca frig! Sa moara omizile si sa dea zapezile. Timpul trece mult prea repede si mi-as dori sa mai raman asa cum sunt acum vreo cativa ani. Sa-mi mai traiesc o data copilaria, chiar si captiva in corpul asta din prezent. In Grecia Antica erai in floarea varstei pana la 24. Dupa aceea porneai pe panta descendenta. Eu mai am destul de urcat pana acolo, dar zau ca urc al naibii de repede.
Now blues...

Baterii noi, goluri reinnoite

2009-08-31T22:43:00.010+03:00

Da, m-am intors. Dupa ce am luat ieri seara trenul din Piatra Neamt, am schimbat la Bacau pe la doispe jumate si am dormit pana la Medgidia tolanita pe toata bancheta cu Endis vis-a-vis, am ajuns inapoi pe Taramul Fagaduintei, pe undeva pe peronul 4, pe undeva in jurul orei 7. Bineinteles ca nu ma astepta nimeni la gara. Bineinteles ca toata lumea dormea cand am ajuns acasa.
Dar sa vorbim despre tabara in sine. Dintre toate modalitatile de a face febra existente (vezi apa rece de izvor de la chiuveta din baie sau cutreieratul muntilor) eu una am facut febra de la ras. Cred ca la un moment dat ajunsesem sa rad si in somn. In prima zi a existat o tragere la sorti pentru a se hotari cine cu cine sta in camera. Am ajuns sa ma intreb daca nu cumva a fost masluita, caci altfel nu se putea sa aseze cele mai mari nebune in camera cu numarul 9 (vezi spitalul 9). Si de aici in colo a inceput un lung sir de bancuri, prosteli, vorbe de "duh" si surprize.
La masa am spus mereu bancuri. Mereu cu Chuck Norris. Am mancat tot din farfurie. Am jucat mim pana cand ne-au cazut mainile. Am urcat pe munte si am cazut de sase ori. Ne-am ratacit in pestera neluminata si populata de lilieci-vampir. Am calatorit in portbagajul unei Dacii Break. Am intrat in polemici. Am facut energizer-uri. Am navigat si am cantat. Am ecologizat. Am creat. Am fost la statia de epurare, unde ne-am turnat sticlute de colonie pe nas ( totusi in copacul de acolo cresteau cele mai bune mere si ceva imi spune ca nu era o coincidenta). Am vorbit despre realizarile si doleantele fiecaruia cu Maria. Ne-am luptat pe brelocuri. Ne-am jucat ping-pong. I-am chinuit pe Benito (Mussolini) si pe Mao (Tze-Tung). Aia din propozitia anterioara erau doi pisoi. Am facut schimb de expresii cu Endis. Am vizitat Piatra-Neamt si am cunoscut-o pe sosia lui Jake din Two and a half men. M-am ales cu porecla noua. Am scris doua poezii si un cantecel semnate Schizobanan si Gollum (aka Endis si eu). L-am cunoscut pe cel mai curtat barbat in viata, pe mister soapman, viceprimar in Bicaz, care ne-a dat si carte de vizita. Am regizat inca un film. Am vorbit despre ce ne doare cu micul nazist Vlad Dric si i-am cumparat Adrianei doua baxuri cu sapun, ca sa aibe. Am dansat pe Rammstein si ne-am uitat la Family Guy. Am invatat ca aia in care se pune apa e carafa si ca la maleta poti sa spui si helanca. Dar cel mai important, am invatat (sau mi-am reamintit) cat de bine si de frumos este sa cunosti oameni noi si sa razi cu ei, dar mai ales sa lupti pentru o cauza importanta. Mi-am schimbat nu numai mentalitatea, ci si modul de viata. Sa ai grija de natura si sa ai prieteni sunt doua lucruri tare misto. Si care se imbina frumos.
Urmeaza sa ma implic negresit in proiectele ce vor urma, sa incetez a-mi mai trozni degetele, sa fiu un exemplu intr-ale ecologiei si sa mai ies cu Schizobanan la cate-o bere, ca sa am cui sa-i spun "I'm so gay with my gayness", "Spirtu-i curat, beala-s", "Esti gay", "Te respect total", "Peace, babo, peace", "I love emo", "Delicious-ness-ness-ness" si celelalte mesaje notate pe inimioarele roz prinse-n piept. Caci pana la urma asta am fost, doua hipioate antisemite care s-au inteles de minune cu micul nazist. Oamenii sunt de toate felurile.
Miercuri plec in Grecia, deci ne vedem dupa ce incepe scoala. In cele ce urmeaza, poze:

My mamma says i'm special (cu Schizobanan)

Cu micul nazist

Pepenii Galbeni (Ana,Diana,Dana,Dina)

Soare(aka Andreea), Schizobanan (aka Endis), Pruna (aka Ioana), Gollum (aka eu), Dric (aka Vlad Nazi')

Jake

Tractorista

Before night falls...

2009-08-30T16:35:00.003+03:00

Ce ma face pe mine sa iubesc filmul asta nu e titlul inspirat, nici macar Javier Bardem care este impecabil in rolul lui Reinaldo Arenas (revolutionar cubanez) ci constientizarea faptului ca tortura face artistul adevarat.

Povestea este bine scrisa si structurata, filmul in principal este unul bine produs si regizat. Singurul factor iritant este, dupa parerea mea jocul "mamei" lui Reinaldo, unde as vedea-o pe Penelope Cruz mult mai brutala si concentrata in locul lui Olatz Lopez Garmendia.

Frumusetea si naturaletea acelor zile dureroase cand Reinaldo se afla in inchisoare este marcata de aparitia a doua personaje contradictorii jucate de acelasi actor hipercunoscut in decurs de 11 minute. Primul ca Bon Bon, un transexual care in schimbul a 1000 de tigari a transportat (oarecum neconventional) romanul lui Arenas ce avea sa se publice in Franta.Al doilea ca locotenentul Victor care l-a obligat sa-si nege conditia sexuala desi el insusi era...nesigur.

Povestea curge simplu si natural, pastrandu-se atent datele autobiografice din romanul personajului principal care este deaseamenea si cel mai cunoscut.Filmul este plin de emotia vibranta cubaneza, de pasiunea pentru literatura si frumusete, sentimente din cele mai nobile de la oameni de toate tipurile. Trebuie sa vedeti "Before night falls" pentru a intelege notiunea de sacrificiu pentru arta. Sau daca nu, ca sa vedeti fundul lui Johnny Depp in costum de travestit.

"Leonardo da Vinci was homosexual, so was Michelangelo, Socrates, Shakespeare, and almost every other figure that has formed what we have come to understand as beauty. " Cuvinte care i-aua dus lui Bardem nominalizare la Oscar pentru Best Actor.

Punem bateriile la incarcat!

2009-08-23T18:18:00.003+03:00

Cu parere de bine, va parasesc. Ma duc la Piatra Neamt sa-mi fie imbuibata mintea cu multa ecologie. O sa ma intorc mai desteapta, mai aerisita si de ce nu, mai fericita.
Plus ca tabara asta e castigata, si nu platita. Tot ce e gratis ne merge la suflet.
A fost de-a dreptul usor. Una bucata CV, una bucata poveste in care aratam cat de mult imi pasa de natura si un chestionar cu intrebari au fost de ajuns pentru ca Creed Romania sa-mi ofere si mie unul dintre cele 15 locuri puse la dispozitie in toata tara. Poate ca a fost noroc, desi norocul e un fel de inteligenta a prostilor.
Nu, n-a fost noroc. Pur si simplu meritam.

Ma intorc pe 31.

Furoul de matase si tigarile din tabachera

2009-08-22T14:31:00.002+03:00

Sau Cum O Vad Eu Pe Sandra...

Masuta de mahon plange amarnic. Are rani si bube adanci, care supureaza si tusesc rasina cu miros de spirt, sange incolor, praf indoit cu apa chioara si fum de tigara cu miros de ciocolata ranceda. Nu plange de durere, desi suferinta trupeasca pe care o infrunta este crancena. Este mai degraba umilita. Ea, masuta de mahon, fusese candva obiectul cel mai de pret al magazinului de antichitati de pe Champs-Élysées-ului anilor 70', pentru a ajunge mai apoi doar o mobila prafuita dintr-un anticariat din Montmartre, de unde a fost achizitionata cu numai un an in urma de ea. Pozitionata in centrul unei camere cu pereti inalti si tapet rococo, si-a inceput noua viata. Ea statea pe o sofa cu brate delicate si tragea de furoul care se adunase sub dansa, incercand fara succes sa-si acopere pulpele subtiri si albe. Avea receptorul telefonului la ureche si firul incolacit in jurul incheieturilor osoase. Cu mana dreapta tinea o tigareta subtire si alba ca bumbacul, pe care o ridica des in dreptul buzelor rujate, pentru a o lasa jos din nou. Un tic nervos ii strabatea trupul. In poala era tabachera desfacuta. Cu mana dreapta mangaia perna decorativa de pe sofa, cu gesturi largi si nedefinite. Uneori ridica vocea, alteori vorbea foarte repede, cu un accent frantuzesc aproape natural. Buclele care-i atarnau pe umeri o deranjau. Sunetul soneriei de la usa a fost urmat de sunetul tonului de la telefon. A lasat receptorul jos si s-a grabit desculta sa descuie usa. El a intrat, aratand perfect. Perfect drept, perfect pieptanat, perfect de intangibil. Dar nu si pentru ea. Au stat la povesti, folosind pentru prima oara masuta de mahon drept scrumiera. Plangea de atunci, urla chiar, vrand sa-si infiga dintii inchipuiti in pumnii lor cremuiti si in tigarile parfumate, scoase din tabachere scumpe. Soneria s-a auzit iar, furoul de matase a sarit din nou in picioare. Cealalta ea a intrat, aratand perfect. Perfect de neglijenta, perfect de naiva, cu ochi negri si gene lungi. Apoi cei trei s-au retras in laboratorul lor sentimental, lasand masuta de mahon sa-si traga sufletul pentru o noua sedinta de tortura.
A trecut un an de atunci si mobila s-a obisnuit cu durerea. Dar nu si cu umilinta, in timp ce vizitele in laboratorul sentimental continuau.

Sunt o inamica publica, Christian Bale, vino si aresteaza-ma!

2009-08-19T21:37:00.008+03:00

Acesta este posterul care va intampina la intrare in cinema, daca va duceti sa vedeti Public Enemies zilele astea. Sigur, au poster si cu Public Enemies, dar nu acela e predispus sa va sara in ochi. Am auzit oameni spunand ca fiecare poster in parte iti taie cheful de celalalt, si implicit de film. Nu poti merge la un film in care Johnny Depp il interpreteaza pe cel mai cunoscut jefuitor de banci al tuturor timpurilor, inamicul public numarul 1 al anilor 30' si erou national in acelasi timp ( Woody Allen il aminteste in Anarhie Pura), cand vis-a-vis acelasi Johnny Depp este imbracat in The Mad Hatter si arata de-a dreptul mad as a hatter. Nu as putea spune cu siguranta, dar probabil ca Gorzo ar formula o astfel de critica. Si din nou, nu as fi de acord cu el.
Problema asta a mai existat acum cativa ani, in 2005 mai exact, cand au rulat la cinema in acelasi timp Casanova si Brokeback Mountain, ambele cu Heath Ledger (rest in peace!) in rolul principal. Atunci admonestarea era poate ceva mai intemeiata, caci decedatul domn Ledger interpreta ba un homosexual, ba un idol al femeilor.
Si acum cu cele doua exemple concrete prezentate, imi permit sa fiu contra. Cand butonul play este apasat si incepe un ANUMIT film, atunci tot ce trebuie sa avem noi in minte este ANUMITUL film. Bineinteles ca sunt o multitudine de factori care ne influenteaza sa-l alegem pe ANUMIT. Regizorul, actorii, povestea( pentru cine se intereseaza inainte), trailer-ul, posterul, numele etc. Si oricat de stupide ar fi motivele acestea (vezi numele, posterul, coloana sonora), tot sunt de preferat decat sa te ghidezi dupa rolurile pe care le face in general actorul principal (vezi Johnny Depp, care face de obicei rolurile unor personaje anormale, ciudate, dupa tiparul tim burtonian), dupa viata personala a actorului sau regizorului (e iritant sa vezi cat de mult le pasa unora ca Woody Allen s-a casatorit cu fiica adoptiva) etc.
In concluzie, faptul ca posterul cu The Mad Hatter se afla acolo nu este decat o dovada in plus a geniului actoricesc al lui Depp, care basically poate juca orice. Iar infatisarea il ajuta de minune. E valabil si pentru Heath Ledger, care a reusit sa fie cat se poate de convingator si ca iubit al altui barbat, si ca iubit al tuturor femeilor.
Public Enemies mi-a parut pe alocuri neconvingator, ca un film turnat in 2009, dar in care s-au folosit anumite obiecte si situatii care sa-l faca sa para vechi (masini, arme, filmul cu Clark Gable). Scenariul pare sa fi fost scris special pentru Johnny, in stilu-i strengaresc caracteristic. Replica "De ce sa ma trimita in Indiana? Nu am absolut nimic de facut acolo", rostita de Dillinger in inchisoare, scena cu cinematograful in care ruleaza un film al politiei despre inamicul public numarul 1, acesta aflandu-se in sala si pacalindu-i pe fata pe toti, sau momentul in care Dillinger intra in sediul politiei din Chicago, populat de personaje disperate sa-l prinda, "mort sau mort", dar care, culmea, nu-l recunosc! sunt categoric marcile filmului.
Imaginea uciderii lui Dillinger mi-a amintit de glontul pe care l-a incasat in cap Brad Pitt la sfarsit de Fight Club, iar faptul ca cea care l-a dat pe mana politiei pe jefuitorul de banci era o romanca disperata, gata sa-si vanda prietenul pentru a nu fi trimisa inapoi in tara ei natala cea groaznica nu ma poate face decat sa fiu mandra ca sunt romanca. YEY! (Stiu ca se vede de la o posta ca sunt sarcastica, dar vreau oricum sa ma asigur ca stiti ca sunt).
Pe de alta parte, Christian Bale si castigatoarea de Oscar Marion Cotillard au fost, asa cum ne-au obisnuit, magici, iar Branka Katic (Ida din Pisica alba, Pisica neagra) ne-a aratat cat de frumos poti sa imbatranesti, desi eu as prefera sa spun despre actori ca ajung la o maturitate a stilului, personalitatii si fizicului, ca fructele care se coc, si nu ca imbatranesc.
In sfarsit, Public Enemies trebuie vazut, macar pentru pleiada de actori cu renume care isi fac bine treaba, daca nu pentru punerea in scena a domnului Michael Mann.
Si daca nu v-ati prins deja, trebuie sa va spun ca pur si simplu il ador pe Johnny Depp (am momente in viata cand ma consider echivalenta lui feminina, si chiar sunt, prin felul in care gandesc. E pacat ca voi nu stiti niciodata la ce ma gandesc. Sunt tare mincinoasa, plus ca refuz sa ma spovedesc cuiva. Ma bucur de propria companie si nu o data mi s-a spus ca voi ramane singura. Na, poate ca sunt autosexuala, desi nu m-ar deranja sa ma aresteze domnul Bale).

Frenetic

2009-08-16T18:07:00.002+03:00

...sau Cum O Vad Eu Pe Diana

Camera alba cu pereti patati de iubire si vopsea Dali-ana. Pe fundal, un winamp pe repeat canta încontinuu „ Let me take you down, `cause i’m going to strawberry fields…nothing is real” .Intr-un colt canapeaua vesnic plina de haine incapatanate. Camasile lui negre si fustele ei lungi. In mijloc, birou de mahon tapetat cu hartii inmuiate in cafea. Cana, uitata undeva intr-un colt va servi cat de curand pe post de scrumiera, care arata acum ca muntele lui Mahomed. Pe scaun, o aparitie cu par blond jumatate strans intr-un coc prins cu trei pixuri (niciodata nu se stie unde se pierd sub mormanele de scenarii...uneori e ca si cum ai stoarce apa din bambus). Ochii obositi, acum mai mult rosii decat albastri stau plecati spre pagina intr-o concentrare maxima,o mana tremuranda pe pix, cealalta sustinand fruntea.

Jos, pe coala: 'ghilimele scrijelite dintr-un suflet tulburat' Ieri ai fost poezie, azi esti muzica, maine {coala de smarald/ raza de lumina fara de care fotografia n-ar fi existat/pensula lui Monet}.

Taiat.Nervi.De la capat.

La multi ani celor morti, la multi ani celor vii

2009-08-15T19:06:00.007+03:00

Pentru ca nu am avut acces la vreun calculator cu internet in ultimele doua zile, si pentru ca e mai convenabil asa, caci am doua urari de facut, tin sa-i urez, cu intarziere, ce-i drept, la multi ani stimabilului si monumentalului Hitch, care pe 13 august ar fi implinit 110 ani. Respect!
Alintacioasa (nu e in doom, m-ati prins!) noastra colega Anamaria (Any, Oaie, Emo, Bula cu gloss, pour les connaisseurs) implineste astazi 17 ani. La mai mare! Speram sa traim atata timp cat o sa-ti ia tie sa te maturizezi. Hei, nu e ceva de condamnat! Sunt o multime de persoane care isi doresc sa traiasca vesnic.
P.S: I love you, ca tot il dau pe HBO in seara asta de la 9, ca sa-l pot admira eu mai bine pe Gerard Butler.

Cu tot respectul!

2009-08-14T13:07:00.005+03:00

De vreo trei ani incoace pot sa recunosc ca am crescut si eu indeajuns incat sa ma tin la pas cu treburile de pe internet: youtube, blog-uri, forumuri...
Ca sa ma explic mai bine, recunosc ca cel mai mare stres pe care il am dupa ce citesc informatiile care imi trebuiesc este vremea comentariilor. Unele fiind constructive, ma chinui sa citesc macar trei sferturi, depinzand desigur de numar sau de valoarea informatiei primite. Ma inrosesc rau si incep chiar sa hiperventilez cand descopar oamenii care se baga aiurea in seama pe bloguri doar ca sa-si faca reclama la propriile miracole tehnologizate sau, cel mai rau caz, sa-si verse frustrarile de acasa pe oamenii care chiar au o opinie. Bottomline: COMENTARIILE SE FAC NUMAI PE SUBIECT, DACA CINEVA ARE CHEF SA STEA A TACLALE CU ALTCINEVA SAU SA SE CERTE, FACETI SCHIMB DE ADRESE DE MAIL SI LASATI OAMENII SA CITEASCA PE UN BLOG(SAU LA UN CLIP) RESPECTABIL COMENTARII RESPECTABILE.

Nu avem un blog popular si asta e ok, nu l-am construit ca sa devina sursa de venit. Sunt mandra ca pana acum NU am dat in certuri sau conversatii nefolositoare, si sper sa il pastram asa

Greenspotting multumeste pentru intelegere. Pace si prosperitate pentru tot restul verii. :)

Bonham Carter on the wall

2009-08-12T23:55:00.005+03:00

O ador. Este atat de meticuloasa in stradania ei (care, by the way, nici nu se observa) de a parea neglijenta pe ale noastre ecrane prafuite. Are 43 de ani si asta o ajuta mult. Cu cat urca pe sfoara asta innodata, pe directia moarte (nu batranete, niciodata batranete), folosindu-si doar talpile (probabil ca in mana tine o tigara) o ador si mai tare. E frumoasa, dar fara sa aiba ce au toti oamenii aceia frumosi si atat. E boema si e englezoiaca. E naturala. E de obicei labeled ca fiind o junkie-glamorous-punk-bitch, venita din the dark side, stil pe care Gorzo il considera cheap. Like I care. Acum serios vorbind, imi place mult de Gorzo, i-am citit cartea and stuff. Doar ca preferintele noastre se bat cap in cap pe alocuri si nu, nu mi-e rusine sa recunosc ca mie imi plac dincolo de limita nebuniei filmele si jocul unor actori pe care unul dintre cei mai mari critici de film romani ai generatiei noastre le considera shitty.
Sunt tare curioasa cat a fumat la filmarile pentru Fight Club. Si cum arata o zi din viata cuplului Bonham Carter-Burton. Probabil ca as fi dezamagita daca as afla ca normal. Dar asta nu se poate, caci nici macar nu suporta sa locuiasca in aceeasi casa.
Ah, Tim Burton! Astept cu nerabdare Alice in Wonderland. S-a spus despre el ca este lipsit de imaginatie si ca desparte intotdeauna durerea fizica de suferinta. Ultima parte este cat se poate de adevarata. Dar omul asta are o imaginatie psihedelica si este cat se poate de original, intr-o industrie in care s-a facut deja tot, si inca foarte bine. As merge intr-acolo incat sa zic ca Tim Burton este genial si nu dau voie nimanui sa ma contrazica. La naiba cu dreptul la opinie.
Eu una imi mut privirea pe cer, caci am fost avertizata de Lucian Mandruta cum c-ar fi o ploaie de stele de toata frumusetea asta-noapte. Moi-moi! (which means bye-bye in Finnish).

Click a Tree - Adopta un copac!

2009-07-31T00:24:00.005+03:00

Uniunea Europeana vine cu un proiect extrem de bine pus la punct si care are multe facilitati, atat pe termen scurt, dar mai ales pe termen lung. Practic, tot ce trebuie sa faci este sa intri pe site-ul lor, sa completezi un formular de inscriere si sa astepti. Daca esti printre primii 5000 de doritori, ecologistii europeni cu acte in regula iti vor trimite prin posta propriul puiet, pe care tu trebuie sa-l plantezi. Daca nu esti printre cei 5000, planteaza oricum un copac si trimite-le poza. Poti sa castigi o "aventura fabuloasa intr-o tabara de mediu". Tu vei imbatrani in fiecare zi cate putin, dar copacul tau va creste si va continua lupta inceputa de tine impotriva poluarii. Un prieten, o parte din tine, ceva in care ai pus suflet, va ramane aici, pe pamant, chiar si cand tu nu vei mai fi.
Pe langa faptul ca poti face primul pas in reducerea poluarii, e o modalitate eficienta de a arata ca iti pasa si de a cunoaste si alti ecologisti dedicati, din Bulgaria, Danemarca, Franţa, Germania, Polonia, Regatul Unit, Republica Cehă, România, Suedia şi Ungaria. Daca ai intre 14 si 29 de ani atunci nimic nu te opreste. Nu ai nimic de pierdut si te vei putea mandri ca ai facut ceva cu adevarat important!

Spune-le despre asta si prietenilor tai! Mai multi oameni inseamna mai multi copaci!
http://clickatree.europa.eu/ro

New face

2009-07-29T01:23:00.002+03:00

Acum vreo 2 ore am inceput sa mestec guma asta pe care inca o mai am in gura și pe care, implicit, inca o mai mestec. Multe lucruri s-au schimbat in timpul asta, dar cele mai importante ar fi gustul gumei (yuck!) și fata blogului. Multe se vor mai schimba, caci planuim o reinventare. Bineinteles ca doar Sandra a fost activa pe blog pana acum, probabil pentru ca ei nu-i este atat de frica de esec ca mie.
Tema blogului e acum Fight Club, pentru ca ne caracterizeaza atat pe mine, cat si pe Sandra, pentru ca avem cu totii nevoie de cate-o rafuiala uneori, cu toata pacea din lume si pentru ca vrem sa atragem oameni ca noi, care sa ne impartaseasca preferintele. Poza cu Helena Bonham Carter e acolo pentru ca e reprezentativa pentru film, pentru ca mie imi place foarte tare tipa și pentru ca Sandra nu suporta fumatul nesimtit, prin care intelege oameni care fumeaza fara sa se ajute de maini.
Ce va asteapta pe GreenspottinG in viitor? In principiu, recenzii de carti si de filme de la mine, comentarii si prezentari de evenimente de la Sandra, dureri si nemultumiri ale amandurora si uneori absurditati pe care o sa le treceti cu vederea. De asemenea, promit sa va tin la curent cu eventuale festivaluri de film/tabere de ecologie/concursuri la care mai merg si eu si la care merita sa incercati si voi.
What else? Asteptam sugestii,propuneri,critici și rosii din pixeli de la voi, aici pe blog sau chiar pe e-mail:

evergreen.nevergreen@gmail.com
doardydu@yahoo.com

Nu va sfiiti, Sandrei ii place sa comunice prin e-mailuri cu oamenii. Si mie, desi imi plac mai mult scrisorile.

Summer Buzz

2009-07-17T16:53:00.003+03:00

In ultima vreme nici n-am mai apucat sa deschid calculatorul, dar mite sa vad daca blogul mai traieste. Apparently, it does.(phew) Treaba e ca toata lumea e ocupata in perioada asta, ba cu probleme, barfa, ba cu distractie si dubiozitati. Eu incep sa uit cum mai arata casa mea, sa prind bronz de tractorista si sa ma plang ca n-am destule accesorii. Concerte, party-uri cam slabut dar existente. Incep din ce in ce mai des sa stau seara si sa ma intreb "Ce naiba am facut toata ziua??". In schimb, toata lumea o duce prost cu banii, prin urmare greu cu deplasarile. Sper la o iesire undeva departe, departe de orasul asta puturos si uscat, poate undeva la tara sau in orice caz intr-un loc uitat de lume cu niste iarba pe care sa stau ca o plojnita si sa citesc romane dubioase.
Mai bine va las ca oricum nu pot sa leg doua propozitii coerente si in plus imi stric proaspata manichiura cu oja nesimtita.
Greu sa fii fata vara!

PS: pt feeling de vara, cititi "Generatia X"

De ce nu pot si constantenii?

2009-06-26T18:32:00.005+03:00

Cred ca a aflat destul de multa lume, zilele astea se desfasoara anualul IPIFF. Inca nedezvoltat( la a 4-a editite, cred), succeda TIFF-ul intr-o incercare de a recompensa catusi de putin filme independente, fie ca sunt ele straine sau (preponderent) romanesti. Nu suna rau: multi invitati, destule filme, locatii "promitatoare" (noul pavilion expozitional, cityplex). Totusi, cam multe bube anul asta.

1. Site-ul. In constructie pana in ajunul evenimentului.
2. Programul. Nu coincidea cel de pe site cu ce era in pliantul de la cinema.
3. Publicitatea. Doua site-uri de evenimente si 3 afise nu au reusit sa popularizeze festivalul. (La "Vicky Cristina Barcelona" s-au strans cam 5 oameni in toata sala.)
4. Organizarea. Nici acum nu stiu unde s-a tinut "Politist, adjectiv", probabil la Cityplex.
La proiectia "Cea mai fericita fata din lume" a inceput mai intai "Boogie", ca apoi sa fie intrerupt cu scuze precare: "Ne scuzati, s-a intamplat o greseala regretabila. Va mai dura 15 minute". Excuse me?!?!?!

Nu vreau sa fiu extrem de critica (desi cam cu asta ma ocup), asa ca iata niste "pointers" pentru la anul.

-luati-va un baiat care se pricepe sa termine site-ul cel putin cu o saptamana inainte de start.
-incercati sa deschideti vechile cinematografe (Republica, Studio), caci atmosfera de festival s-ar mula imediat pe locatii.
-daca publicati afise, imprastiati-le in tot orasul.
-intocmiti un singur program si respectati-l.
-reducerile la elevi, studenti si pensionari nu strica niciodata.

Sincer, sunt mandra ca exista festivalul si ca se tine la noi in oras, sper sa creasca odata cu anii si sa ajunga mai mare si mai frumos decat TIFF (daca se poate).

Imi amintesc cand...

2009-05-27T21:57:00.003+03:00

...m-ai invatat sa-ti raspund simplu si sincer;
...m-ai luat in brate si am trecut marea impreuna;
...radeai la balbele si greselile mele copilaresti;
...imi mangaiai parul incalcit;
...traversam orasul impreuna si talpile noastre deveneau una cu asfaltul;
...clipeam si degetul mic imi tremura de teama sa nu te mai vad;
...simteam ca respir prin plamanii tai;
...mi-ai descoperit imperfectiunile,si ti-ai afisat inocenta;
...stiai exact ce trebuie sa spui ca sa ma inveselesti;
...zambeam si uitam de toti si toate;
...
...
...
...
...
...te-am uitat.

2009-04-26T22:27:00.001+03:00

adopt your own virtual pet!

Le cendre, mené par les ondes de bonne heure.

2009-04-20T11:35:00.008+03:00

BUM.BUM.BUM.
TIC.
TAC.
TIC.
TAC.
Timpul si ritmul sunt esentialul ce te formeaza la 02.48. esti prea obosit sa respiri, prea agitat ca sa te gandesti. Te asezi, iti e mai bine. acum incepe totul. sprijinit de peretele negru, iti simti buzele invinetindu-se. inchizi ochii si deschizi inima prin urechi. puff!

Acum esti cenusa. esti o cenusa purtata de undele beat-ului. Esti una cu aerul incarcat de fum de tigara, una cu difuzoarele, una cu picatura de transpiratie sincera de dupa urechea persoanei care ai fost. Tu, praful, cauti sa te asterni. Dar vantul are alte planuri cu tine. Si-a gasit un prieten, o singura particula care il poate intelege si simti cu adevarat. te poarta prin parc, va jucati impreuna cu frunzele catifelate de primavara. Apoi te duce pe strada, va rostogoliti pe asfaltul rece si aspru, ca sa va poleiti sufletele de lacrimi si ganduri amare. Vantul rade de tine, caci tu inca te misti pe ritm, necontenit pe bataia obosita a aceluiasi "drum". Ii soptesti bland la ureche "parte din mine, parte din noi". Si o sclipire luceste in intuneric, din sufletele voastre de marimea unui creier de furnicuta. Veti zbura lin pana pe plaja.
Cerul instelat de deasupra apei, mereu obosit si plictisit, va saluta cascand pe o voce de bas.
Intri in apa rece si sarata, si iti amintesti de pleoapele caprioarei zgribulite care ti-a cerut un simplu sarut. Tot plutind in durerea ta, te zgarii din greseala de epava aproape inghitita de marea infometata. un strop de sange pateaza albastrul necrutator al marii, si ajunge pe o alga infrugurata. rogi vantul sa te poarte pe nisip. Odata ajuns, descoperi ca nu esti singur. O scoica batrana incepe o poveste: "Fiecare fir de nisip a fost o persoana ca si tine, rapita de vantul hapsan caruia ii place atat de mult sa va rascoleasca amintirile. Lacrimile voastre au format de fapt marea. Dorul usturator in care se imbaiaza spiritele libere ca sa..." Nu mai poti asculta. Urechile iti tiuie ingrozitor si o panica inimaginabila te patrunde pana la degetele picioarelor.

Deschizi ochii. In spatele tau, simti peretele negru vibrand. Inauntru, cateva persoane ascultand povestea MC-ului. Te uiti la ceas: 04.16.

TIC.
TAC.
TIC.
TAC.
BUM.BUM.BUM

leapsa.

2009-03-12T11:30:00.007+02:00

Doua posturi intr-o zi. Wierd, huh?

...daca as putea ce as vrea sa fiu?
o floare: zambila
un anotimp: primavara
o culoare: maro (sau asa ma simt acum)
un animal :iepure (desi ma tenta sa zic gandac)
un obiect vestimentar: sutien
o piesa de mobilier: ornament
o piesa muzicala:Sedative de la Babyshambles
un vers: "decat sa-ncerci sa-i spui cuiva ceea ce simti, mai bine il faci sa simta ceea ce spui".
un peisaj: o padure deasa,deasa,deasa
un obiect: o pagina (L.E: o lentila de Nikon)
un instrument muzical:o tuba
un copac:auzisem ca un plop desi mie mi-ar placea o salcie
un oras: Paris
o persoana publica: Andy Warhol (ups, a murit)
o persoana apropiata:habar nu am (poate ca sor-mea)
o carte: Alergand pe tocuri =)) serios vorbind? aaa.... La fascination du pire, cred.
un fel de mancare: salataaa
un supererou:Malina
un fenomen al naturii:tornada
o masina:bicicleta
un fruct:capsuna
o parte a corpului:unghie
un film:La vie en rose.

Cam asta e treaba. Considerati-va leaps-uiti.
Poate ajunge pe la Diana, ca n-a mai scris de o vesnicie.

Gata cu ineptiile, hai sa fim toti consumisti!!

2009-03-12T11:07:00.003+02:00

M-am saturat de toata lumea care se da "eco". Doar fiind ca ai invatat un cuvant nou si il auzi pe la stiri nu inseamna ca te reprezinta. Mai bine priviti in jur si ganditi-va ca sunt oameni care mor de sete si voi stati jumatate de ora la dus sau ca delfinii mor pe capete in Marea Neagra si voi aruncati cu sticle de plastic in ea sau mancati chipsuri pe plaja. Cand vezi un semn pe-un tricou in mall si ti se pare ca e Mercedes, MAI UITA-TE O DATA!! S-ar putea sa fi gresit o liniuta. Si cand bagi in tine tot carnatu de Craciun mai vezi si pe la bietele animale carora le dau de mancare numai cacaturi. Stiti ce? S-o lasam pe Esca sa-si faca riduri ca vin inundatiile si sa mergem toti la o shaworma. Sa flegmam pe jos si daca tot suntem pe-acolo, sa mai aruncam si punga de la pizza de patiserie!!

De azi ma bag pe regim carnivor, multa bere si TOATE LUMINILE APRINSE!!

am fost oarecum ipocrita. voi credeti ce vreti.

Vision d’un artiste,cica.

2009-03-07T18:44:00.003+02:00

C’était une chaude et humide nuit d’avril. Les fleurs et les arbres étaient tous muets, à l’attente de l’été. Une belle femme, aux cheveux rouges et yeux verts courrait dans une ruelle étroite, bordée d’arbres. Une lumière étrange regnait dans cette ruelle, d’un coin jusqu’à l’autre. La femme portait une blouse blanche et une jupe rouge qui lui arrivait jusqu’au genou. Elle courait parce qu’elle était en retard. Quinze minutes la separent d’une fête organisée par son chef,où sa presence était vitale. Voilà pourquoi elle essaiait de mettre son rouge et de coiffer ses cheveux en même temps. C’était un peu difficile, mais elle l’avait fait mille fois auparavant. Dans son grand sac elle avait une robe rouge assortie aux talons qu’elle portait. Elle ne s’arrêtait pas de courir. La ruelle ne faisait qu’écouter les bruits faites par la femme.

Silence. Clic! “Oh, non!”pensa la femme. Un talon s’était cassé. Quoi faire maintenant? Paniquée, elle s’est traînée sur le trottoir. Elle s’assit. Elle sortit son téléphone du sac, et commença à chercher des numéros. Mais surprise! Elle n’avait pas de signal. “ Peut-être un taxi va passer par ici..” s’encourageait la femme. Un petit vent commença, et les arbres faisaient un bruit, comme s’ils riaient. “ Qui est-ce que je veux tromper? J’ai jamais vu des voitures passer par ici.” La femme ne trouva qu’une solution. Elle s’appuya contre un arbre et fuma une cigarette. La relaxation était complète. La femme leva ses grands yeaux verts et regarda le ciel. Il commença a pleuvoir.

CLIC!, fit l’appareil du photographe. “MAARC! T’es là?”

La semaine de la langue française,

6-22 mars 2009

PS: asta ca sa nu ziceti ca v-am mintit in postul trecut :P

Merde,mille excuses!!

2009-03-05T10:40:00.005+02:00

Intre production orale (pt delf , nu va ganditi la prostii) si celelalte milioane de lucruri pe care le am de facut, dar pe care se pare ca nu le voi face niciodata (sau poate candva...in timp ce am un vis colorat si alb-negru in acelasi timp) m-am decis sa scriu ceva normal, intr-o perioada care, in mod normal m-ar introduce inntr-una din cele mai mari anormalitati care se petrec anual. Nu mi-a iesit, normal.

Vorbesc despre perioada care scoate ce-i mai fratuzesc din mine, toata treaba aia cu basca si accentul pe care il uraste toata lumea.Stiti voi, toata vrajeala aia cu "saptamana limbii franceze" care de fapt dureaza trei saptamani.Colac peste pupaza, au bagat si olimpiada la mijloc. Fix undeva la mijloc, mai exact, pe 14 martie(ring any bells? targul de universitati?).

Aici intervin reminescentele Dianei, urlatul profesoarelor de franceza, petrecerile cu vin si bere si sandwich-urile cu branza(mai repede cascaval, dar branza suna mai frantuzesc). Undeva, pe o floare de zambila uscata sunt eu, incercand sa fac macar jumatate din lucrurile pe care ar trebui sa le fac.

Cineva tot o sa vina sa intebe "De ce te stresezi atat?". Pledez vinovata. Imi place. Imi plac alea zece cuvinte pe care ma tot chinui sa mi le amintesc in fiecare an. Imi place sa lucrez o gramada la un articol, un afis sau orice. Si chiar si cand primesc strambaturi dezaprobatoare, ma straduiesc. Nu sunt cine stie ce workaholic, nici macar cine stie ce geniu antreprenor. Dar asa e viata. Radem glumim...

{So if you ask me "Do you belive in God?", forgive me if I answer "Does God belive in me?"}

PS:videoclipul asta... nu l-am vazut niciodata integral, m-am limitat la a ma bucura doar de "sunete".

Le transmit artiștilor respectul meu și o moarte-n chinuri

2009-03-02T00:08:00.001+02:00

Nu există doar un singur univers. Uitați tot ce vi s-a spus până acum, minciunile sfruntate și lecțiile de astronomie și cu ochii larg deschiși încercați să pătrundeți misterul esoteric pe care urmează să vi-l împărtășesc. Contrar așteptărilor voastre de neinițiați, sau, dimpotrivă, de prea-bine-inițiați, taina asta nu are nimic de-a face cu spiritualitatea, ci mai degrabă cu superficialitatea și ignoranța ( căci o altă minciună de proporții astronomice, care, culmea, ține de astronomie, este aceea ca Pământul se învărte în jurul Soarelui. Ei bine, nu! Pământul se învârte în jurul nababilor blazați.Dar despre asta, în partea a doua).Tipurile umane și repartizarea lor pe clase sociale, căci despre asta încerc să vă vorbesc.
Artiști urâți, mediocri geniali, intelectuali care lasă moștenire praful de pe tobă, nobili cerșetori și cerșetori nobili, nu sunt decât materiale de construcție ale unui colos monument eclectic, frapant, ușor elegiac. Elementul aparte, betonul magnificului nostru edificiu ( e un “magnific” ironic, ca cel pe care îl ura Holden Caulfield-ul lui Salinger) este reprezentat de artiști, care locuiesc într-un alt univers decât universul acesta.
Povestea este mereu și mereu aceeași: protagonistul este un copil nedorit, decorul o familie putred de…săraca, intriga - tortura aplicată micului geniu încă din copilărie, supus la cazne de cunoscuți și frustrat că nu poate răspunde la întrebări de tipul “De ce mărul e rotund?”. Urmează izolarea propriu-zisa, scârba de oameni, momentul în care se identifică cu extratereștrii (motiv pentru care el provine din alt univers), apogeul carierei și moartea în dizgrație, mizerie, mocirlă, noroi. Opera lăsată în urmă este însă înălțătoare și valorează post-mortem mai mult decât și-ar fi putut imagina bietul ucis, căzut pradă incertitudinii. Ca de obicei, finis coronat opus, bietul artist este glorificat, slăvit, spălat cu lacrimi pe picioare, amitit peste generații, spânzurat pe peretele din hol, “la loc de cinste”, sub formă de fotografie reprezentativă, etcetera.
Sunt artiștii neînțeleși? Probabil. Dar nici că ar avea vreo infimă importanță, pentru că viața și persoana lor sunt insignifiante în raport cu opera și cu procesul creației (și cu împrejurările morții!). Este arta reflexia în oglindă a artistului? Nimic mai neadevărat. Arta are ca unic scop să dezvăluie arta și să-l învăluie într-un con de umbră pe creator. În concluzie, nu-l plângeți pe artist, lăsați-l să fie torturat și ucis, sau și mai bine, lăsați-l să fie torturat până nu mai poate suporta și comite gestul suicidal. Nu faceți pe eroii, nu vă gândiți cum să-l salvați, nu încercați să-l înțelegeți, dacă țineți la sănătatea voastră mintală! În schimb, cu tot egoismul de care puteți da dovadă, idolatrizați-i arta, faceți-i altar, închinați-vă ei! Să moară artistul, să moară în chinuri, căci altfel arta-i neprețuită s-ar transforma în kitsch de duzină!

Bhaaa

2009-02-19T20:13:00.003+02:00

stia cineva ca avem fata noua? Fata de primavara, cu d-alde VW si flower power (sau power flower,cum scrie pe servetelele NOT) . multumim, Diana for your care and concern.
si care-i treaba cu vodka la halba? daca are omu nevoie...
oricum noi suntem cu capul pe umeri. Asa-i?

ps: as scrie mai mult dar azi am descoperit ca e greu sa tastezi dupa ce ti-ai tuns unghiile recent.

ESTI PROST?!

Iacătă

2009-01-27T20:17:00.004+02:00

una bucata leapsa primita de la madmoiselle Diana ma obliga (atat verbal, cat si in scris) sa raspund.

deci za leapsa goes like this:

Cum ar fi…
… să fie o roșie pe fiecare scaun pe care te așezi?

stiu ca suna dubios... dar m-as simti extrem de frustrata fiindca oamenii mor de foame si eu ma asez pe mancarea lor. in plus, este partial dezgustator sa umbli cu pantalonii...uzi/patati/stresanti

… să înnebunești?

mi s-a intamplat deja..e luna ianuarie. in plus, am visat mereu ca o sa pun mana pe un pumn de calmante si o sa le torn pe gat cu niste vodka. Sadic? putin spus.

… să vezi un concert Bob Dylan?

genial? incredibil? fantasmagoric? ( copyright DeDe). pribabil as tipa "Blowin' in the wiiind"

… să ai mereu ochii lui aproape?

nu si cand sunt pe buda. nu-i frumos.

… să n-ai restanțe?

restante? e un cuvant dubios. deci probabil ar fi bine.

… să bei până mori?

daca am trecut de varsta pe care mi-ar placea sa o ating (50 de ani) si daca as fi cu cineva si n-as bea singura de-an ******... sa zicem ca nu ar fi prea rau. Marea mea problema e ca mai mult de un litru de lichid nu prea pot sa beau incontinuu.

… să faci plajă în Siberia?

pai... nicio problema, as long as i have my sunscreen. :D

… să deții o alpacă ( o lamă, animalul ăla din Anzi) ?

deci lasa bale madmoiselle? probabil ca i-as atarna o galeata de gat (ceea ce imi aminteste vag de sacosele camilelor de la Mamaia), si am pleca la mall sa probam niste pantofi de la Zara, mai de la TaRFe asa.. marea mea problema e ca ei o sa-i trebuiasca doua perechi... Scump Doamna, Scump!!

… să fii mexican?

genial!! as invata toate dansurile alea si as arata ca belly-less jack black:D

… să cânți la vioară?

mi-ar placea sa invat ceva de Bach. mereu m-a fascinat muzica lui. M-ar chema Christine Daae si m-as angaja la opera din Paris care e vis-a-vis de Zara si as avea o relatie cu Raoul care ar fi dragut si mi-ar aduce trandafiri.

… să te cânte el?
sa ma cante el? nu putem doar sa radem impreuna? doar atat.

şi cică asta e.leapşa.

dau şi eu mai încolo... na' Vanessă,şi na şi ţie Andradă, si na şi ţie Marianeee.

Inquiets

2009-01-12T09:55:00.004+02:00

Je regarde vers le bas. Qu'est-ce que je cherche? Moi-meme je ne le sais... Peut-etre une autre chance, peut-etre le courage, peut-etre d'autres choses sans importance. J'avais toutes les choses ordonnees, toutes arrangees comme l'arbre de Noel. J'aimerais entendre une conte avec des roses.Quoi?Je n'ame pas les roses...Maintenant, mes liaisons sont bloquees, mes couches se sont colees, ma consience toute en desordre... Je regarde devant moi. Je suis seule, personne a cote de moi.Desole, je pense, je les ai toutes elognes.C'est le temps pour penser.Pour croire.Pour dire a soi ce qu'on pense. Il y aura un debat. Moi, je serais les deux : le vainqueur et le vaincu.Attend un peu! C'est toujours moi qui a la faute? Personne d'autre?Pas possible!, me suis-je dit.

Who are you to disobey my orders? What did I do to make you crush my little world? You broke my little white fence, which i painted myself with great care. Shall I expect you to come back? Shall I fix my fence or build a door instead? You shall have to knock for i have found no use for a doorbell. I found my little animals crying, for they were never hurt before. They were looking quite frightened and they confessed that they will never get close to the fence again. They were all gathered in the middle of my mind garden, singing themselves to sleep. But asleep they have never been!

Este mai usor sa te ascunzi dupa limbi straine, fiindca limba ta e aceea care iti face cel mai mult rau.

La fascination du pire.

2008-12-25T18:31:00.005+02:00

Avea un aer lasciv si destul de controversat toata perioada asta. Nimic nu e cum va asteptati voi

Ar fi fost un titlu al naibii de bun, nu?
Pacat ca s-a gandit altcineva la el inaintea mea.
Pentru continuare...asteptati.
Craciun luminat!

era logic ca nu o sa-l mai termin. the past is past.

Mean(ings)

2008-11-02T10:43:00.002+02:00

Ti se intampla uneori sa-ti testezi limitele. Sa vezi cat de departe poti ajunge,cat de mult rau poti crea. Iti place sa ii chinui pe cei mai mici ca tine. Iti da satisfactie un caine in stare de putrefactie care a murit, nevinovat, prada unei minti blonavicioase ce i-a hotarat soarta. In timp ce ochii iti cutreiera, iei in batjocura o femeie batrana al carei unic scop e acela de a traversa strada. Privesti pe sus, ei nu te merita. Un copac indrazneste sa-si verse pruncul ars de soare si patat de cosmaruri peste tine. O frunza. Nervos, ii rupi ramura. Se uita incordat la tine, iar tu ii razi in fata. Plange. Te asezi pe banca, mandru ca azi a fost o zi fructuasa. In pumnul tau zace o buburuza care n-a vrut decat sa-ti arate ca nu esti singur. Dar esti. Ochii tai sunt reci si nu-ti pasa de nimic. Esti un cliseu. Da, ai auzit bine. Dar nu-ti pasa, fiindca cliseelor nu le pasa de nimic. Asta te face veritabil.

Esti ca si textul asta. Compact si greu de citit. Nu permiti oamenilor sa te vada asa cum esti. Colegii tai te considera exemplar. N-ar putea sa creada ca tu ai omorat o musca.Esti un mincinos. Iti place sa te prefaci, si sa lasi impresia ca ai putea fi ceea ce nu esti. Un « amic » (sau cel putin asa crede el) te taraste intr-o zi la o galerie de arta contemporana. Refuzi sa privesti spre munca neincetata depusa de artist pentru incantarea ta. Asta te face sa te simti implinit. Esti inconjurat numai de obiecte. Le poti manipula dupa bunul plac. Satisfactia ti se mareste considerabil si reusesti sa afisezi o grimasa, pe care obiectele ar considera-o un zambet. Decizi sa-ti ridici capul, sa-ti faci vazuta expresia. Atunci ti se taie respiratia. Privesti, observi, contemplezi, apoi te pironesti in fata ei. « Ce forme ! Cata expresivitate !! » Asa, zambetul devine sincer si tu esti complet schimbat. Ochii ti se imbuneaza, oglindindu-ti sufletul. Ti-a spus totul. Tot ce trebuia sa stii despre viata, moarte, responsabilitate, bunatate, fericire, iubire, iertare. Esti un cliseu uluit. Iti imaginezi ca viata ti-a dat a doua sansa. E incredibila ! Cand ti se pare ca o cunosti, ca ai aflat totul despre ea, gaseste inca o maniera pentru a te surprinde si a te invata ceva. Este semnul pe care l-ai visat de mic copil, atunci cand iti diplacea groaznic vocea mamei tale in timp ce-ti canta de noapte buna. Acum intelegi tot. Si iti pare rau pentru mama, pentru toti oamenii minunati din viata ta. Alergi prin parc si iti ceri scuze de la copac si plantezi altul langa el sa-i tina de urat. Alergi descult prin oras impreuna cu prietenii tai, imartind zambete si bunavointa. Acum esti un cliseu fericit, dar iar nu-ti pasa. Pentru ca nu mai esti singur. Esti cu ea .E incriptata in mintea, inima, si peretele dormitorului tau. E o fotografie.

PS: scris de asta vara, nepostat din motive personale

Under the Scotsman's kilt

2008-10-26T17:49:00.007+02:00

Ochii tai verzi au vazut multe, pana la luna din seara aceasta. E ora 6 si e intuneric.

Ai inceput de mic copil o viata banala, pentru ca si parintii tai au facut acelasi lucru.Ai mers de la 2 ani si ai invatat sa citesti la 7,nu pentru ca ti-ar fi facut placere ci pentru ca ti s-a spus ca asa vei ajunge cineva. Insa caligrafia n-a fost punctul tau forte. Ai simtit adevarata pasiune in ziua in care invatatoarea ta a spus :"Astazi invatam cifrele". Ti-a placut matematica. Ai fost mereu preferatul profesoarei, pentru ca simteai ca iti depasesti conditia de fiecare data cand reuseai sa duci la capat un calcul, o probelma si mai tarziu demonstratia unei teoreme.

Tot interesul tau a trecut in fad, pentru ca ochii tai au vazut 15 ani de glorie si oglinda te-a invatat ca ceva trebuie sa se schimbe la tine. Nu ai dormit o noapte. Ochii tai au staruit in fata lunii verzi si ti-au spus "maine vedem dragoste". Ai ras si ai deschis caietul cu patratele, cautand cumva sensul vietii. Dar nu s-au inselat.

A doua zi au vazut-o. Simpatica si jucausa, iubitoare de litere. Te-ai conformat , ai iubit-o. Ai iubit-o 3 luni, 3 ani chiar. Ati trait clipe de neuitat impreuna. Ati ras si ati glumit si v-ati jucat. Numele ei a fost scris de nenumarate ori pe marginea caietului cu patratele.

Pana cand oglinda a ras de tine si ti-a spus ca esti prea serios. Atunci ochii au intervenit si ti-au prezentat a doua dragoste: heroina. Erai multumit. Viata, ti-o injectai in sange si moartea dansa in jurul tau. Umorul tau sadic si precis, actiona in mod matematic. Fata iubitoare de litere a plans pentru tine, si tu ai convins-o ca totul era vina ei. Ti-ai rupt caietele cu patratele si le-ai dat foc, pentru ca ti-era frig. Traiai intr-o casa parasita care candva servea la adapostul cainilor. Acum te adapostea pe tine si pe prietenii tai care pareau a te considera un fel de "intelectual".

Intalnirea cu realitatea a concordat cu cea cu judecatorul. Pentru ca inca erai minor si pentru ca in trecut rezultatele tale din trecut se dovedeau promitatoare, ai scapat cu 6 luni de munca in folosul comunitatii. Oglinda a ras de tine si te-a intrebat cum ai putut sa fii asa natang. Ochii tai au inceput s-o urasca. Ti-ai dat seama ca asa nu merge. Parintii tai te-au primit inapoi si te-au sustinut in timpul facultatii. Ai iesit contabil, primul din clasa.

Ai inceput sa lucrezi la o companie mica, pentru un salariu infim. Apoi, marea ocazie a vietii tale s-a ivit in jurul varstei de 26 de ani, atunci cand oglinda a decis ca va trebui sa renunti la tricou si sa il schimbi cu o camsa. Ai primit un job oarecum important si te simteai bine.

Lucrezi de zece ani acolo si sotia ta te adora. Fetita ta a invatat sa citeasca de la 4 ani, si acum incerci sa o inveti cifrele insa nimic nu poate sa o convinga ca sunt folositoare. Esti oarecum fericit, preferi caietul cu patratele in schimbul colilor albe si secretara ta iti surade mereu cu subinteles. Privesti fereastra, insa nu pentru a admira cladirea de birouri din fata. Ci pentru ca ochii tai se oglindesc in ea si iti spun ca totul o sa fie bine. Oglinda din sertarul biroului rade de tine pentru ca ai un inceput de chelie, dar tie nu-ti pasa. E 5.59. Luna stralucea acum un minut, dar acum s-a pierdut printre norii patati de cosmaruri. Poate ca o doza ti-ar prinde bine. Ochii tai incarcati privesc ciferele ceasului si literele colilor din fata. E ora 6 si e intuneric.

Inspirat de rolurile si accentul lui Ewan Mcgregor(care nu are ochii verzi).

...

2008-10-18T11:05:00.002+03:00

Nu pot… a scrie

Nu stiu daca vi s-a intamplat vreodata, sau daca va puteti imagina.

Cand esti in culmea fericirii, si mergi la cineva cu ganduri bune si cu zambete cu greu inhamate in tine. Te priveste anevoios, pentru ca nu are chef. Tu deschizi o conversatie insemnificanta, cu speranta ca se va ivi un moment in care vrei reusi sa spui o gluma, si-ti vei spune :”unul s-a dus, au mai ramas 5.999.999.998” . In culmea gloriei, dupa ce esti multumit ca pana si intonatia ti-a iesit cum trebuie, se uita la tine si iti zice :”Nu-i amuzant. Chiar n-am chef acum”. Toate zambetele fug de colo **incoace**, fiecare la alta persoana, departe de tine, de unviersul tau. Ramai , inexplicabil, mut. Cateva secunde, cateva minute, cateva ore. Dupa trei saptamani inca nu poti. Singura ta indeletnicire, voisia si fericirea ta sincera nu vor mai fi impartasite. La fel si cu zambetele, si cu glumele, si cu tot optimisul ala pe care odata nu stiai in ce sertar sa-l mai asezi. Si oricat ai incerca, nu mai poti. Cuvintele nu vor sa mai iasa, si tu esti… frustrat.

Si uite asa, o persoana iti poate schimba viata. Probabil ca nici nu o sa-si dea seama. Isi va continua viata, iar majoritatea timpului si-o va petrece “neavand chef”. Urmatorul lucru de care iti dai seama,vei fi ajuns la varsta de patruzeci de ani, te uiti in oglinda, te uiti la partenerul tau de viata, la cei doi copii si la zamebtul palid pe care il ai acum, o umbrire a celui de alta data.

Fiti atenti la cei din jur. Nu-i lasati *nicio clipa sa isi piarda lucrurile in care cred(eau) cu adevarat.

*in conformitate cu noul DOOM.

Despre cenzura si alte libertati

2008-10-04T19:51:00.004+03:00

Esti om.Iti deschizi gura cu buze uscate si inspiri adanc,cat sa-ti umpli plamanii cu aer rece.Te imbeti cu fericire,cazi in gol si te zvarcolesti in propria nimicnicie,in timp ce te amagesti ca esti viu.Esti liber.Liber sa (te) cenzurezi in voie,sa razi de altii fara sa te privesti in oglinda,in timp ce altii rad de tine fara sa…ai ghicit…fara sa se uite in oglinda.
Ai libertatea de a purta o masca si de a te preface ca esti zeu,de a imprumuta idei deja framantate de alte minti,de a privi printr-un val de ceata universul,percepandu-l in chip schimonosit.
Noi te privim si avem tendinta sa dramatizam totul.Tanjim dupa libertatea ta,deliram.Tu adaugi fiecarui delir un strop de macabru,pentru ca inspiri un gand asasin: te vom ucide,iar atunci cand narile noastre vor simti mirosul de sange inchegat,vom sti ca asa miroase libertatea.
Dincolo de fatada asta ipocrita,prea putini isi dau seama cat de tare se inseala atunci cand confunda mirosul banilor sau al sangelui cu cel al independentei.Ne luptam dintotdeauna pentru ceva ce avem deja.Problema fundamentala a societatii noastre nu este lipsa libertatii,ci lipsa unei metode eficace de dirijare si inventariere a acesteia.
Cu libertatea am creat acel repugnant instrument numit razboi,pentru a mai stoarce niste libertate unii de la altii.Am nascocit,de asemenea,povesti despre vicii si malefic,care i-au inspirat pe oamenii cu caracter tare (asa cum Hitler,Stalin sau Mussolini l-au citit pe Nietzsche,fapt care i-a ajutat sa-si dezvolte perceptia trunchiata asupra lumii).Am avut libertatea sa ne razvratim,sa pornim revolutii,sa venim cu inovatii,sa fim azi hippie si maine punk,sa credem in ce dumnezeu vrem,sa avem defecte,sa fumam,sa mintim si sa uitam,dar n-am avut nicicand libertatea sa calcam in picioare si sa terfelim libertatea altora.Si cu toate astea,noi ne-am zdrobit principiile si am luptat mereu cu morile de vant,doar pentru a avea mai mult pentru sine.Dependenta de libertate este dureroasa,pentru ca ai tendinta sa nu te mai opresti nicodata,din moment ce-ai intrat in joc.Secole intregi ni se aseaza dovada la picioare,dar noi suntem prea ignoranti (sau poate ca reflectam prea putin),ca sa realizam ca firea umana este prea expansiva pentru a invata sa puna punct,sa faca pace,sa respecte legi (pe cele intr-adevar juste,nu toate elucubratiile scornite de parlamentari alienati) si mai ales,sa nu cenzureze.
Principala lectie pe care oamenii trebuie sa o invete este ca parfumul libertatii este cel al pacii; o pace bine-meritata dupa sutele de razboaie sangeroase pentru suprematie,si mai ales dupa miile de razboaie frustrate ce s-au dat in interiorul fiintelor umane inca de la antropogeneza.

To all those people doin' lies,

Don't do it, don't do it.

Inject your soul with liberty,

It's free, it's free.

Salvation, salvation, salvation is free…

A face şcoală în România anului 2008 este un act de curaj

2008-09-30T21:53:00.001+03:00

Luni!M-am trezit exuberantă,după ce mi-am pierdut vara lenevind prin casă într-un tricou vechi şi larg,cu caştile îndesate în urechi şi soarele intrând pe fereastră şi luminându-mi pleoapele închise.Senzaţiile de căldură şi de somnolenţă mi-au pătruns adânc în oase,reveria şi-a făcut loc printre gândurile mele,firele de iarbă mi-au înţepat tălpile desculţe de atâtea ori…dar s-a terminat!
15 septembrie!Sfârşit de vacanţă,început de speranţă!Nici ploaia rece,nici trezitul de dimineaţă nu au reuşit să-mi ştirbească buna-dispoziţie.Am pornit singură pe străzi lăturalnice,ocolind gropi şi gunoaie,feţe bosumflate şi bătrâne drăguţe cu fulare tricotate.
Pe poarta principală a liceului era atârnat un afiş de un alb strident,ce aducea vag cu reclamele neinspirate de la TV: “Şantier în lucru”.Nebunia se anunţa,deci,încă de la intrare.Curtea era inundata cu elevi de clasa a9-a,de obraji hipervascularizaţi,care făceau discrepanţă cu cămăşile albe proaspăt călcate,de mormane de flori şi de pantofi cu toc,meniţi să le arunce pe “boboace” în prăpastia ridicolului.
Totuşi,în această masă compactă de oameni emoţionaţi sau superficiali,îngrijoraţi sau ignoranţi,am reuşit să zăresc şi chipuri familiare şi ceva mai spirituale.Sunt oamenii care mi-au fost alături în permanenţă,care m-au obligat să zâmbesc atunci când nu credeam că e cu putinţă acest lucru,în ale căror braţe m-am simţit protejată.Sunt oamenii pe care îi preţuiesc şi datorită cărora sunt cea de acum.
Directorul a ţinut un discurs izbitor de asemănător cu cel de anul trecut, răpindu-ne o oră din viaţa noastră de tineri inovatori şi răzvrătiţi,în încercarea de a ne convinge de privilegiul pe care îl avem să învăţăm la cel mai bun şi mai prestigios liceu din oraş,care,vorba vine,este condus de minţi uşor împiedicate de hopurile tranziţiei,care încă mai aplică legile fostului regim politic.
Detaliu după detaliu şi veste după veste,ceaţa care mi se aşezase peste ochi în timpul verii se dizolva,iar realitatea mi se aşeza iar la picioare.Iar eu călcam pe ea,dar n-o durea,doar mie îmi păsa de râsetele seci şi de orarul supraîncărcat,de pragmatismul profesorilor şi de manualele grele,atât la propriu,cât şi la figurat.
Concluzionez prin a face apel la bunăvoinţa voastră: nu vreau să fiu greşit înţeleasă.Îmi place şcoala,ideea de colectiv şi oamenii care se preocupă de cât mai multe şi diverse domenii de activitate,asemenea “Omului Enciclopedic”,imaginea arhetipală a Renaşterii.Ceea ce însă mă roade este acel gând pesimist care-mi aminteşte că sistemul educaţional românesc se află pe o pantă descendentă,involuând spre scolastică şi că libertatea de exprimare şi,de fapt,toate libertăţile ne sunt îngrădite,fără ca măcar să ne dăm seama.

Nu Va Impacientati!

2008-09-26T21:23:00.004+03:00

Pentru ca Dede detine monopolul posturilor, indraznesc sa intrerup acest circuit vicios, si sa comit o crima, aceea de a va lipsi de diacritice.

Da, a venit scoala. Buuun. Si da, exista si profesori noi si elevi noi, unii mai diferiti decat altii. Insa noi suntem aceiasi.

La ordinea de zi: salutul oamenilor pe care ii cunosti de-a lungul coridoarelor, insotit de un zambet si o indiferenta apasata fata de ceilalti care, de obicei, te privesc un pic cam ciudat ( sau cel putin pe mine).

Deja se simte presiunea, incep zvonuri despre sezonul de baluri, primele teste anuntate,primele proiecte, primele note (la matematica, desigur). Profesorii incep sa se agite si sa intre serios in ceea ce numesc "materia interesanta de anul acesta". Dar socul lipseste. Emotia zace undeva, intr-o stare latenta.
Probabil inca a mai ramas in vacanta.

In privinta bobocilor, mi se par unii un pic mai infipti decat noi, altii un strop mai rasariti. Cert este ca ritualul liceului nostru de initiere este relativ non-violent, un plus pentru boboci/minus pentru inititiati, presupun.

Now everybody say: OLD NEWS!

Ceva nou?
Au inceput restaurarile liceului(undeva in jurul sfarsitului lunii august), soldate cu distrugerea curtii mari si inaccesibilitatea unei aripi a liceului.
Lipsa unuia dintre magazine=crima la coada/murit de foame/adu-ti sandwich(si apa).

Faptul ca vechea noastra clasa coincide cu cea noua nu face decat sa ne aminteasca de urma de banana stricata de deasupra tablei, si de bancile cu majoritatea numelor colegelor mele.

In principiu, acesta este sentimentul pe care mi l-au lasat primele doua saptamani petrecute in colegiul nostru "elitist". As relua titlul, but it has been done before.

Imagine all the people
Living life in peace.
(nu si in liceul nostru)

Sunt personaj de carte.Sunt legenda

2008-09-20T21:52:00.003+03:00

M-am nascut intr-o familie normala si nu am fost un copil iesit din comun.Nu am fost copilul-geniu,indragit de toata lumea,sau precoce,sa uimesc cu inteligenta mea rudele indepartate care veneau in vizita.Contactul cu societatea m-a demoralizat,pentru ca am descoperit o lume mutilata,ignoranta,golita de sentimente.Am inceput sa ma schimb: inocenta si naivitatea mea au inceput sa se cearna,ca printr-o sita.Cu trecearea anilor,ma simteam tot mai dezgustata de presiunile societatii si ale anturajului din care faceam parte.Am inceput sa cred ca sunt singura,ca in lume nu mai e loc si pentru mine.Eram,intr-un fel,anormala.Pentru ca nu intelegeam de ce erau atat de putini oameni ca mine,si atat de multi cei cu al caror comportament eram in contradictie,am inceput sa cred ca trebuie sa ma schimb eu dupa preferintele majoritatii.Mai tarziu am invatat ca majoitate nu inseamna normalitate.

Tocmai cand am inceput sa cred ca pentru mine nu mai exista speranta,ca nu am vreo mare pasiune sau vreo aptitudine,am descoperit Cartile.

De atunci,toate cartile citite au lasat o amprenta asupra mea..Tin neaparat sa caut in fiecare o parte buna,o propozitie geniala,o regula de viata,un lucru unic,o metafora,un personaj cu care sa ma compar.Incerc sa ma transpun in carte,sa-mi aleg un personaj preferat si sa fiu alaturi de el pana la final,traind cu intensitate si exacerband fiecare sentiment al acestuia.Clipind continuu si necontrolat,uitand de orice altceva,ca o amnezica,imi dau sema ca e mai convenabil sa traiesti in carti,decat in realitate.E mai comod,mai frenetic.E magic.
Chiar si lucrurile urate par frumoase in literatura,tocmai datorita impresionantei uratenii care este investita in ele.Dragostea incepe sa doara tocmai prin generozitatea cu care e risipita.Simplitatea e complexa tocmai prin faptul ca e alcatuita din putine lucruri si deci,pot incapea multe altele.Boala e perfecta tocmai pentru ca-ti scurteaza viata,"visul mortii eterne",dupa cum spunea Kant.Moartea e benefica pentru ca purifica,precum ploaia.Ploaia e magica,pentru ca produce somnolenta...Somnolenta e malefica,pentru ca te amageste ca apatia inseamna fericire...
Totusi,desi sunt aparent perfecte,cartile au si un punct slab:se hranesc din tine.Te sfasie,iti respira aerul,te fac partas la fapte ce nu au legatura cu tine.De aceea,un lucru important este sa traim si in propria viata,nu numai in carti.

Traiti!Oricum,oriunde,oricat,oricand.Numai traiti!Fiti fericiti si lucizi,schizofrenici si caraghiosi!Fiti Voi!

Decameronul

2008-08-17T21:18:00.007+03:00

E ciudat cat de mult te poate induce in eroare o carte care se doreste a te ilumina.Spun asta pentru ca de cateva zile incoace gandul meu zboara undeva in neant,afara din perimetrul iluzoriu al creierului meu rudimentar.Eliberat din cap si strain de barbarismul transparent al contemporaneitatii,gandul crancen goneste neobosit si sare intransigent peste hopuri insemnate,precum secole,sau oameni si iubirile lor,sau religii si dumnezei,sau culturi si arta.Si nu poposeste decat cu vreo sapte sute de ani in urma,intr-o lume macinata de razboaie,udata cu sange,pazita cu credinta,rasplatita cu entuziasm,in care caracterele tari,frumusetea trupurilor,pacatele capitale si valorile morale erau parca vazute sub lumina altui soare.Gandul meu zboara in Florenta,pe la 1350,unde il intalneste pe cel al lui Boccaccio si incepe,lihnit,sa se hraneasca cu seva personalitatii lui,sa fure de la acesta cateva seminte de inspiratie,pe care sa le sadeasca in capetele unor nenorociti nascuti cu mai putin si sa le ude cu transpiratie dulce,purgativa.Gandul meu se furiseaza intre paginile Decameronului, se farama in bucati si se ascunde atat de bine intre cele 100 de povesti,incat devine imposibila o diferentiere curata intre ce-a fost opera marelui maestru Boccaccio si ce-a fost gandul meu.Si asa,cu gandul dus departe,respirand frenezie si expirand disperare acida,clocotitoare,trebuie sa marturisesc ca aceleasi simtiri (admiratie si tristete doboratoare) care-l incercau pe adolescentul miop al lui Eliade,citind "Un om sfarsit" de Giovanni Papini,ma incearca si pe mine acum,la lecturarea acestui decameron inspirat,dar mai ales muncit,al lui Boccaccio.Ceea ce insa ma intriga si ma indeamna sa ma afund in ticuri si-n cearcane este cantitatea monstruoasa de timp care s-a scurs de atunci.Si fac aceste declaratii aparent absurde nu pentru a demonstra ca sunt capabila de plasmuiri ale realitatii,ci tocmai dintr-un motiv care-l contrazice pe acesta: in sapte secole ce-au oferit lumii genii ale literaturii si opere fructuoase s-au cam epuizat si inspiratia,si subiectele fara cusur,si imaginatia odinioara bogata.Asa ca,daca Decameronul constituie inceputul,piatra de temelie a cladirii ce se numeste nuvela,prototipul literaturii epice,atunci mie nu-mi mai ramane decat sa constat ca acest edificiu a fost finalizat cu mult inaintea nasterii mele si ca eu nu mai am nici subiecte de povestit,nici personaje de conturat si nici locuri de descris.Si tocmai pentru ca de acum sapte sute de ani se scrie fara restrictii de moravuri sau transfigurari doctrinare,pot considera Decameronul o biblie si cele zece zile de povesti Decalogul crestin si le pot respecta ca atare.Sau cel putin asta aveam de gand inainte sa incep sa insir aceste elucubratii care mi-au eliberat,intr-o oarecare masura,mintea.Am avut o revelatie prin constientizarea faptului ca traiesc in Romania,intr-o societate fada si lamentabila,in anul 2008 si ca valorile si credintele mele nu ar reusi sa starneasca decat rasul anturajului meu,in cazul in care as recunoaste ca sunt in concordanta cu cele ale lui Boccaccio.Decameronul este,in concluzie,cartea care m-a iluminat,care m-a pus in dificultate prin nelinistea la care mi-a osandit sufletul si prin confuzia cu care mi-a luat in stapanire mintea si mai ales,semnul de intrebare la care ma tem ca nu voi fi vreodata capabila sa raspund.

Leapsa

2008-07-20T22:08:00.002+03:00

Am primit si eu prima mea leapsa ever [ de la Ana] si ma simt obligata sa o execut (desi nu e blogul meu propriu si personal-m-a obligat DeDe).habar n-am la cine as putea sa dau mai departe.. deci imi pare rau. suna cam asa: aminteşti 7 melodii preferate, apoi pasezi nebunia la 7 blegi.

7 melodii it is : (nu sunt in ordinea preferintelor mele)
1. Nirvana- Smells like teen spirit
2.Led Zeppelin-Since I've been loving you
3.Nicu Alifantis-Piata romana nr. 9
4.NoFx- Champs Elysées
5.Osker-Alright
6.Yawn cu Spooke-Doar ganduri
7.Yeah Yeah Yeahs-Maps

au fost primele 7 care mi-au trecut prin minte, desi ma gandeam la multe altele cum ar fi Iron man, Come as you are,Smell of spring etc..

dau FREE FOR LEAPSA oricui vrea sa se considere leapsa-it. :P

PEACE!

Amfora

2008-07-18T15:32:00.007+03:00

In orasul nostru, pe nume Constanta, exista o galerie de arta disponibila cu intrare libera si vernisaje si tot tacamul. Amfora se cheama. Se afla exact vis-a-vis de vechiul cinematograf Republica. Din cate am auzit de la cei din jurul meu, putini stiu de ea si de valoarea (cat de mica a) ei. Tin sa v-o mentionez si sa v-o recomand, ori de cate ori va simtiti in stare de procesat arta moderna, abstracta,fotografica si cam tot ce este vizual si este realizat de artisti romani, majoritatea constanteni.
Cu aceasta ocazie intervin , desi cam prea tarziu, in PR-ul Festivalului International al Producatorilor de Film Independenti(IPIFF). In cinstea acestui festival,desfasurat in Mamaia,s-a realizat o expozitie de grafica ChiHae si fotografie. Intamplator, tocmai am vizitat-o desi imi doream s-o vizualizez inca de la deschidere, pe 14 iulie. Este o expozitie despre oameni si despre puritatea lor si legatura cu binele si raul, respectiv yin si yangul. Grafica contine niste infuente orientale, pe cand fotografia se refera la puritatea tineretii si la trecerea timpului(implicit cu efectele imbatranirii). Din nefericire, expozitia se incheie pe 21 iulie, asa ca profitati cat mai puteti.
In concluzie, incercati sa procesati si sa promovati cat mai mult arta in Constanta. Pentru inspiratie, puteti vizita Amfora sau Muzeul de Arta (which is really cool by the way).

Multumesc pentru atentie.

Cu si Despre- Dread-uri

2008-07-09T17:01:00.003+03:00

Dread-urile au devenit din ce in ce mai populare in zilele noastre. Pentru unii, inseamna cultura urbana,libertate..ganja. Pentru altii inseamna un moft, ultimul « trend ».

Putini stiu semnificatia adevarata a dreadlocks-urilor. Intr-un scurt istoric ar tebui mentionat ca au aparut inca din cele mai vechi timpuri, inca din Egiptul antic. Sunt chiar reprezentate in numeroasele portrete ale zeitei hinduse Shiva. Numele se refera la faptul ca,la inceput, oamenii care purtau dread-uri erau oameni religiosi, cu frica (dread) de Dumnezeu.

Insa, in defitiniv, fenomenul a prins amploare in anii ’70, atunci cand lumea a luptat impotriva sistemului. In paralel cu miscarea punk a existat revolutia “africana” initiata de catre faimosul Bob Marley si muzica reggae.

Cultul rasta exista, intr-o mica masura in tara noastra. La un colt de strada,intr-un bar, pe plaja nu poti sa nu observi cate o domnisoara afisandu-se cu 1-2-3 dread-uri ingrijite, inchise frumos (probabil zilnic). Pe de alta parte, cutreierand noaptea tarziu vezi cateva aparitii cu parul « maciuca », « ars », « tapat » sau alte porecle pe care eu le consider rurale.

Metamorfozarea parului tau in dread-uri cere o oarecare masura de curaj si determinare. Trebuie sa fii constient ca, odata ce nu-ti vor mai fi pe plac vei fi nevoit sa te tunzi.. zero. Insa asta nu-i opreste pe cei dintre noi care aleg aceasta cale. Sfatul meu catre tine, aspirant la adoptarea cultului rasta este intamplator cules de pe trilulilu, si suna cam asa :

« Ganja nu te face jamaican, asa cum dread-urile nu te fac rastafarian. »

Unde ai fugit?

2008-07-04T12:48:00.005+03:00

Nu tu, cel care citesti. Ma refer strict la amabilitatea in Romania. Nu stiu daca observati in viata de zi cu zi, in societate, sictirul atat al functionarilor publici cat si al celor privati.
Adolescent, adult, batran. Cand mergi la cumparaturi, problemele tale ince la casa de marcat. Acolo intalnesti o casierita [eventual relativ supraponderarla] care te priveste urat gandindu-se probabil "Hmm la ce s-o mai fi hlizind si asta". Recunosc, unii sunt mai amabili si se schinchisesc uneori sa dea un buna ziua cu jumatate de gura transformandu-se in jumatate de zambet.
In orice caz, lipsa de bunavointa si respect nu se opreste aici. Aceasta boala a ajuns atat de departe, incat a afectat pana si ce era odinioara legatura contribuabilului (caruia timpul ii permitea doar cateva pagini concise) cu lectura. Da, vorbesc despre media, respectiv despre ziare. Intr-o scurta vizita la Muzeul de Istorie si Arheologie al fumosului nostru oras, vei observa vechi specimene de ziare unde, pot spune cu sinceritate ca pana si cele mai mici si banale articole semanau cu extrase din romane. Astazi, ziarul cu cel mai mare tiraj se intampla sa fie un tabloid. Cred ca recunoasteti genul. Titlu mare, rosu pe prima pagina cu cel mai mare scandal monden alaturi de care se adauga nimeni alta decat o starleta porno semi -invesmantata. Ganditi-va ca 300.000 de romani achita acel ziar, si ca majoritatea tabloidelor acopera topul tirajelor. Poate ca pretul e de vina. Sau poate setea romanilor de ce ar fi considerat in alte parti "the american dream".
Exemple ar mai fi de dat. Cand avem de-a face cu o problema, se poate discuta usor despre ea. Insa cel mai greu procedeu este gasirea unei solutii.
O solutie pentru cultivarea mintii si informarea concreta a romanilor? Extrem de dificil. Poate ca primul pas ar fi o campanie pro educatie si cultivare. Dar s-au facut pana acum si "rezultatul" se simte. Poate ca ar trebui restrictionate/ingradite surselece conduc oamenii inapoi spre primitivism. Dar unde ar mai fi loc pentru libertate atunci? Ma refer, desigur, la libertatea presei sau libertatea de alegere a genului de muzica preferat.

Totul e relativ. Astept sugestii si propuneri. Chiar si dezbatere cu cineva care nu imi impartaseste opiniile.

Iubirea desenează cu lumină - Episodul 5

2008-06-25T15:20:00.002+03:00

Au trecut trei zile şi fiecare dintre cei doi şi-a reluat ceremonialul cotidian,încununat de melancolie.În cea de-a treia noapte,atât Mara,cât şi Ian au scris câte o scrisoare,năpădiţi fiind de gânduri şi de remuşcări.

05.februarie.2008
Iubito,

L-am citit azi-noapte pe Garcia Màrquez. De fapt, am terminat cartea aproape de zorii zilei şi am fost uimit că în fiecare frază te-am regăsit pe tine. Mă sufoc în propria-mi nesiguranţă, de când ai plecat, pentru că am început să mă îndoiesc de iubirea ta. Ştiu că nu ar trebui... simt o teamă acută să nu te pierd. Mi s-a întipărit în piele, în oase, precum un chist subcutanat în muşchiul incertitudinii. Mi-e dor să-ţi simt mirosul de păr ud, să te privesc fără să simt nevoia de a clipi sau de a respira, în ochii mari, de mărimea lunii. Păstrez cu mine, oriunde merg, eşarfa impregnată cu parfumul tău floral. Mi-ai intrat atât de adânc în suflet, încât ai ajuns să te identifici cu însuşi sufletul meu. Întoarce-te, iubito, căci m-ai pustiit pe interior!
Ritualul cotidian, altă dată sacru pentru mine, nu mai este acum decât un ceremonial anodin. Fără tine, cafeaua de dimineaţă este mai amară decât durerea, plimbările prin parc sunt mai stinghere, iar răsăritul- doar un stereotip!
Întoarce-te, fiinţă angelică, pentru că am realizat că nu te iubesc pentru ceea ce eşti tu, ci pentru ceea ce sunt eu, atunci când sunt cu tine.
Împreună suntem invincibili, suntem stăpânii universului. Chiar nu vezi că totul se învârte în jurul nostru?
Eu te aştept... azi, mâine, întotdeauna. Iar dacă într-o zi iubirea ta pentru mine se va nărui, să-ţi aminteşti că sunt aici doar pentru tine. Dacă vei uita că te aştept... nu contează, te voi ierta! Şi te voi aştepta în continuare...
Cu infinită iubire,Ian.

05.februarie.2008
Dragul meu,

Am observat că atunci când nu sunt lângă tine îmbătrânesc. Mă afund în urdori, în riduri şi în cearcăne. Îmi simt trupul greu, ca de plumb. Mă arunc în prăpastia halucinantă a visării. Reverie, meditaţie... vise colorate sau alb-negre, cu buline sau cu dungi, cu miros de mere şi scorţişoară. Hiperbolizez simplitatea şi sfidez rudimentarul. Te visez pe tine, iubite, cu privirea ta lunatică, cu mâinile tale puternice, care mi-au mângâiat părul ud de atâtea ori, cu zâmbetul tău naiv, condid...
Momentele de închipuire alternează cu cele de hiperluciditate. Sunt clipele în care îmi amintesc de faptul că nu suntem împreună şi atunci sufăr. Este o durere vie, fără margini. Cum reuşesc să ajung la un echilibru, mă încearcă din nou o disperare surdă. Mă învăluie liniştea şi-mi înăbuş un ţipăt de tăcere...
Noaptea îmi este cel mai mare duşman. Să dorm nu pot, să uit nu pot. Transpir, dar este o transpiraţie rece, purgativă. Bâjbâi pe întuneric, te caut. Nu eşti. Ştiu că şi tu faci la fel...
Tot ce-mi pot dori este să fim din nou împreună, ca să mă reîntregesc, ca să ne resuscităm iubirea, ca să ne vindecăm rănile adânci.
Te iubesc, chitară neacordată ce te-ai ascuns în inima mea! Îţi dăruiesc inspiraţie, iar tu, în schimb, cântă-mi....

Cu infinită iubire,
Mara.

Iubirea desenează cu lumină - Episodul 4

2008-06-18T22:40:00.001+03:00

Zi de vineri ploioasă.Mara ascultă un CD împrumutat de la Ian.”Ţââââr,ţââââr!”,telefonul zbiară plictisit.Răspunde tatăl Marei.Urmează o discuţie de un sfert de oră.Mara nu se îngrijorează-este prea calmă şi fericită în camera ei,cu caştile lipite de urechi,cu amintirea iubitului său în minte…

-Mara,am o veste foarte bună!
-Ce bine,tată!Spune-mi repede!
-Ne mutăm înapoi!Am terminat tot ce aveam de făcut aici.Acum poţi să recapeţi mansarda cu poze,plopul,vechii prieteni…

O parte din sufletul tinerei s-a sfărâmat în acel moment.Ce se va alege din iubirea lor?Cum o să-i dea cumplita veste?De ce trebuia să rămână din nou singură?
Vestea a crestat în ochii Marei lacrimi amare,care i-au inundat sufletul şi i–au ucis mintea…Norii plângeau cu furie,vestind furtuna lăuntrică ce avea să se instaleze cât de curând în sufletele celor doi îndrăgostiţi.

-Ian,ni s-a terminat timpul…
Ian îi şterse lacrimile cu mâneca hanoracului.
-Ce ţi-am spus eu despre timp?
-E valabil şi dacă suntem la sute de kilometri distanţă?
-Poftim?De ce să fim atât de departe unul de celălalt?
-Tata a hotărât să ne mutăm înapoi.Luni plecăm…
-Nu…nu,nu poţi!
-Nu mai e nimic de făcut.
-Ba da,luptă!Apără universul nostru!Hai să pornim o revoluţie!
-Împotriva cui?M-am săturat să mă lupt,Ian!Toata viaţa numai asta am făcut…
-Înseamnă că nu ştii să iubeşti,Mara.Ai minţit…
-N-am minţit!Iubirea mea e sinceră!
-Atunci luptă pentru ea…

Şi ziua de luni a venit.Străzile erau inundate de ploaie,de noroi,de tristeţe.Cearcănele Marei se întindeau leneşe sub ochii săi îngheţaţi.Mirosea a gaz de eşapament şi a nostalgie.Peisajul dezolant,presărat cu băltoace,îi amplifica zbuciumul interior şi o făcea incapabilă să mai vorbească.Deschise portiera maşinii,dar auzi cum cineva o strigă:”Mara,aşteaptă!”.
Ian o privi sfârşit din partea opusă a grădinii.Ţinea în mână o brăţară împletită chiar de el.

-Mara,nu pot să renunţ la tine!Ţine…am făcut brăţara asta ca să-ţi poarte noroc.Să nu mă uiţi niciodată!Promite-mi!
-Jur!
-Nu jura…
-Bine,îţi promit.Să-mi scrii!Eu aşa voi face…
-Desigur…

Un ultim sărut,o lacrimă,forma maşinii care se pierdea în depărtare,drumul rece şi ud,stingher,pe care stătea Ian,acoperit de nori,de exuberanţa visului de iubire care se spulberase…

Iubirea desenează cu lumină - Episodul 3

2008-06-10T22:53:00.005+03:00

A doua zi,la şcoală,Ian o strigă timid pe Mara şi intră în vorbă cu ea.Îi spuse că o altă pasiune a sa era lectura şi o invită la o librărie care avea în incintă şi o ceainărie.Mara acceptă încantată invitaţia,în timp ce colegele sale de clasă priveau invidioase cum Ian îi zâmbeşte candid tinerei cu ochi verzi.

Micuţa şi cocheta librărie de pe strada Eroilor le apăru celor doi tineri mai fermecătoare ca niciodată,pentru că acum erau conduşi de un sentiment prea puternic pentru a fi înfruntat:iubirea.Mara şi Ian s-au aşezat în cel mai îndepărtat colţ faţă de ieşire,lăsându-se vrăjiţi de semiobscuritatea camerei,care le estompa trăsăturile feţei şi îi făcea să pară vrăjiţi şi totodată predestinaţi unul celuilalt.Fereastra devenită opacă din cauza aburilor ceaiului se constituia într-un zid care îi apăra pe adolescenţi de mirajele lumii,făcându-i captivi în propriul univers,în care puteau construi,colora,desena cu lumină.Erau amândoi tăcuţi,dar nu pentru că nu ar fi avut ce să-şi spună,ci pentru că nu puteau înceta să se privească.Deveniseră dependenţi unul de altul,o singură entitate:respirau acelaşi aer şi se hrăneau unul din celălalt,ochii lor refuzau să clipească.Dintr-o dată,lui Ian I se păru că cel mai firesc lucru pe care îl poate face este să o sărute pe Mara.Buzele lor se sudară într-un dulce sărut,ce avea să pecetluiască iubirea confuză în care se adânceau.Mara s-a retras,uimită,şi a încercat să spună ceva,însă Ian i-a luat-o înainte:”Şşş!Nu spune nimic.O să-l strici…”.Din nou tăcere.Băiatul a strâns mâna tinerei de care era îndrăgostit între ale sale şi stătură aşa,nemişcaţi,până când librăria s-a golit,ceaiul s-a răcit,timpul s-a terminat…

-Ian,trebuie să plec…
-Vrei să pleci?
-Nu.
-Atunci stai…
-Nu mai e timp!
-Mara,timpul se fabrică din iubire.Eu te iubesc!
-Atunci mai rămân…

Şi au rămas…au rămas împreună,uniţi de toate lucrurile minunate pe care le aveau în comun.Ian o conducea pe Mara acasă în fiecare zi,după terminarea orelor şi vorbeau despre vrute şi nevrute,fără ocolişuri sau prejudecăţi.Simţeau că se cunosc de-o viaţă şi că îşi pot spune orice,fără ca iubirea lor să fie afectată.

-Ian,crezi că a existat vreodată o iubire la fel de mare ca a noastră?
-Desigur.În cărţi.
-Atunci suntem şi noi personaje…
-Nu,suntem oameni.
-Dar iubirea noastră?E o poveste?-Doar dacă e inspirată din realitate…
-Ian,cum vezi viitorul nostru?
-Fericit.Pentru că o să fim împreună…
-Te iubesc…Hai să fugim!Să nu ne oprim până nu prindem aripi veline!Să ne înmuiem degetele în lichidul cerului şi să modelăm din nori ploaie difuză,pe care s-o aruncăm peste pământ.
-Iar eu să beau ploaie şi să mă transform în zmeu…tu să tragi de sfori şi să mă menţii in aer…
Mara închide ochii săi imenşi şi simte cum fluturi din pandişpan îi zboară prin stomac.Ian îi atinge obrajii calzi şi îi sărută buzele vinovate de iubire.Ce rotund e soarele!Şi ce fierbinte…

Iubirea desenează cu lumină - Episodul 2

2008-06-09T21:49:00.002+03:00

Prima săptămână de şcoală se arătă lipsită de evenimente importante pentru Mara,cu excepţia faptului că toţi colegii o marginalizau,considerând-o plictisitoare şi exagerat de devotată şcolii.Cei din jur erau intrigaţi de faptul că Mara se arăta indiferentă faţă de criticile lor,dar aceasta suferea mai mult ca oricând.O durea sufletul,văzând cât este de singură,dar încerca să nu-şi arate dezamăgirea,pentru că nu avea nevoie de mila celorlalţi.Pe măsură ce timpul trecea,Mara află că în oraş va avea loc un vernisaj al fotografei sale preferate,o tânără speranţă a artei autohtone,pe nume Emilia.
În seara vernisajului,Mara imbracă o rochie neagră şi îşi prinse părul rebel într-un coc.Se simţea în sfârşit veselă,după perioada de tranziţie prin care trecuse,de când schimbase metropola aglomerată cu orăşelul mic,singuratic.
În camera lui, tapetată cu fotografiile încă needitate,ale căror autor era el însuşi,Ian imbrăcă prima cămaşă curată pe care o găsi mototolită prin dulap.Luă un taxi,fiind,ca de obicei,în întârziere,pentru a ajunge la acelaşi vernisaj ca şi Mara,cel al Emiliei.
Intră grăbit în clădirea care adăpostea expoziţia şi observă cât de elegante erau toate persoanele prezente şi cât de ciudat se uitau la el,pentru că avea un aer neglijent.Dar de când îi păsa lui de părerea critică a celor din jur?Pasiunea pentru fotografie era cea care îl adusese acolo si nu se gândea să plece.Luă o cupă de şampanie şi studie fiecare poză în parte,pentru a observa tehnica folosită,ghidându-se după proverbul “Meseria nu se învaţă,ci se fură”.Toată lumea se oprise in faţa unei fotografii “care lua ochii”,dar care era lipsită de valoare din punct de vedere tehnic.Ian s-a oprit însă la două fotografii depărtare de cea adulată de mulţime şi spuse,ca pentru sine:”Operă de artă!Incredibil!”…”Sunt de acord!Armonia se regaseşte atât în cromatică,cât şi în cadre”.
Tăcere.Cine vorbise?Cine împărtăşea ideile sale?Era chiar Mara,fata aparent lipsită de substanţă,pe care o fotografiase în prima zi de şcoală.S-au privit intens timp de câteva secunde si a fost îndeajuns pentru Mara să se îndrăgostească.După ce au făcut prezentările,cei doi au discutat despre afinitatea care îi lega iremediabil,pasiunea pentru fotografie.S-au desparţit târziu în noapte,nu înainte ca Ian să o conducă pe Mara acasă.Se simţea vinovat acum,pentru că o judecase greşit:Mara avea o personalitate foarte puternică.
Ian s-a gândit la ea fără încetare,din momentul în care a văzut-o închizând uşa casei sale,după ce o condusese,şi până în zorii zilei următoare,când a realizat că s-a indrăgostit de ea.

Iubirea desenează cu lumină - Episodul 1

2008-06-06T21:19:00.002+03:00

Zi caldă de luni,cu soare fierbinte.Cer senin,aglomerat de nori difuzi,asfalt decolorat si prăfuit.
Mara respiră sacadat si priveşte fără să clipeasca norii lucizi,imaginându-şi ce plăcut ar fi dacă ar putea să-i lege cu o sfoară şi să-i facă numai ai săi.
Mara se mutase în acest oraş mic,aparent anost,în urmă cu o săptămână,pentru că tatăl ei se implica în acte caritabile şi fundaţia al cărei membru era îl repartizase tocmai acolo,în locul ăla aproape şters de pe hartă.Avusese o viaţă întunecată de suferinţă,după ce mama sa murise când era mica,iar sarcina grea de a o creşte căzuse pe umerii tatălui,un om pasionat,dedicat muncii sale,dar extrem de ocupat.În urmă cu numai şapte zile îşi părăsise puţinii prieteni pe care îi avea,mansarda tapetată cu fotografii,plopul din faţa casei,care îi fusese cel mai apropiat prieten timp de atâţia ani,(lăsa impresia că o ascultă,din cauza poziţiei cocoşate pe care o avea şi care denota înţelepciune),pentru a începe o nouă etapă a vieţii sale monotone.Şi doar ura schimbările şi i-ar fi plăcut să rămână lângă copac şi lângă locurile pe care le fotografiase de atâtea ori!Măcar de-ar fi putut lua plopul cu ea…se gândea în timp ce păşea stingheră pe poarta noului său liceu.Clasa a XI-a!Şi nu cunoştea pe nimeni…
Se aruncă pe băncuţa scorojită,în a cărei lemn erau încrustate nume de indrăgostiţi şi aşteptă,rigidă,lipsită de emoţii.Aşteptă să inceapă tortura,să intre în clasă şi să observe cum privirile celor din jur se aţintesc asupra ei,iar buzele lor se mişcă ritmic,judecând-o şi criticând-o,fără ca măcar să o cunoască.
Buclele sale imense cad în valuri peste umerii fragili,iar ochii ei de mărimea lunii si de culoarea frunzei de cireş privesc în gol.
În partea opusă a curţii stă Ian,executând mecanic,involuntar,aceleaşi mişcări ca şi Mara.În ochii tânărului brunet,lumina soarelui reflectă repulsia sa faţa de ritualul cotidian,pe care îl consideră anodin.Căută în buzunarul lateral al cămăşii sale în carouri şi scoase aparatul de fotografiat,cel mai de preţ lucru al său.Îl deschise şi,privind prin el,o observă pe Mara.I se păru o persoană superficială,lipsită de substanţă.Îi făcu totuşi o fotografie,deoarece pasiunea sa de a „desena cu lumina” întrecea indiferenţa faţă de tânăra care i se arăta în faţa obiectivului.

Vintage

2008-05-18T12:53:00.003+03:00

O copilă dă raiduri prin dulapul bunicii. »Ce de haine frumoase !« , îsi spune. Le scoase atent de pe umeraş, se probă cu toate rochiile, care mai de care colorate şi mai alese. Se privi în oglindă şi se gândi: « Waw, incredibil ! De ce nu se mai imbracă lumea aşa ? ». După aceea, le atarnă neglijent înapoi pe umeraşe şi fugi la strigatele mămicii. Însă pe drumul spre casă, işi aduse aminte de culorile si texturile acelor rochii, şi sentimentul unei atingeri ca de mătase îi străbătu corpul de la coate până la genunchi.

A doua zi scotoci prin dulapul mamei. Observă alte rochii cu potenţial, de data aceasta mai practice, mai bumbăcoase. Se amuză teribil pe seama unei bluze de un argintiu cu reflexe şi cu umerii mari şi pufoşi,pe care mama sa o botezase Ivana. Incearcă un sacou şi o fustă, dar nu erau pe gustul ei. Se întreabă dacă mama sa avusese aceleaşi păreri despre hainele bunicii. Dar o încercă foamea. Aşează din nou hainele la loc destul de neîngrijit,şi fugi în bucătarie.

Fară să-şi dea seama, timpul a trecut, iar căutarile în dulapurile înaintaşelor sale sunt de domeniul trecutului. Acum are hainele ei, destul de non-conformiste. Pe stradă mai întoarce capul din cănd în când după o rochie vaporoasă în stil clasic, ce îi aduce aminte de rătăcirile ei prin hainele bunicii şi ale mamei.

Vi s-a întamplat şi vouă să umblaţi prin trecutul unei persoane. Hainele spun foarte multe lucruri despre ce a fost în viaţa unui om. Şi acolo căutaţi puncte de reper către sufletul respectivului. Instinctiv. Şi vă uimiţi atunci când vedeţi un lucru frumos din trecut, întrebându-vă de ce nu se mai poartă.

Cu sigurantă că , la un moment dat, aţi fi dorit să vă însuşiţi o mică părticică din ceea ce înseamnă trecut, istorie. Pentru că, involuntar, o simplă piesă poate deveni o amintire, o povestioară memorabilă care merită povestită la o ocazie în familie Hainele « trecute » sunt prezente în jurul nostru, chiar dacă nu ne dăm seama.

Uneori, căutand un oarecare obiect descoperim o particică din ceea ce acum numim vintage. Spre rxrmplu, într-o plimbare aleatorie prin orice oraş, descoperim magazine cu vitrine inscripţionate « Haine la kilogram » sau « Mărfuri de calitate aduse din… ». Din curiozitate, puteţi intra să aflaţi în ceea ce constau. Mirosul nu este tocmai îmbietor, iar expunerea poate lăsa de dorit. Dar multe idei bune s-au nascut din lucruri vechi, părăsite într-un loc care poate părea fără scăpare. Un obiect de vestimentaţie vintage poate genera mai multă admiraţie decât echivalentul său în haine « de firma ».

Părerea despre lucruruile vechi, probabil că nu v-am schimbat-o. În mod neprevăzut, aprecierea amintirilor legate de obiecte din trecut a devenit o arta pe cale de dispariţie. Însă, poate că am împrospătat într-o oarecare măsură perspectiva voastră asupra trecutului, amintirilor. Şi poate că un mic gând s-a impregnat în adâncul minţii voastre,luptându-se cu acele părţi care vă subjuga modei şi stilului modern de a trăi.

9 secunde

2008-05-16T23:53:00.002+03:00

Mirosul impregnat în pielea ei de mai bine de doi ani, ceva ce aduce a vanilie, trezeşte acum amintirea clipelor ce altădată îi dădeau peste cap bătăile inimii care crăpau pieptul fin, iar sângele se împrăştia în cascade fierbinţi revărsate în inimă adânc. Se iubeau.
E moale. Simte. E catifelată. Lacrimile nu ezită să apară. E albă. Pielea ei, o hartă întreagă şi veche care îngroapă amintiri şi simţiri grele, uşor de descoperit dar prea complicat să fie controlate sau stăpânite.
Îşi aminteşte cum era în întregime a lui, se dăruia fără ezitare; ştia şi aştepta ca degetele lui să-i încalece gamba , apoi să se urce,uşor, cotind spre genunchi şi ţinând-o drept în faţă.
Încercă să imite gesturile lui. Realizează că nici măcar ea nu se cunoaşte la fel de bine cum o cunoştea el. Atingerile ei nu înseamnă nimic. Nu-i face inima să i-o ia din loc şi să mute munţii,iar sângele care de-abia s-ar prelinge din vinişoare n-ar putea nici măcar să înece o musculiţă. Ar vrea să mai îşi dea o şansă dar deja pielea ei ca şi mângâiată cu spini.
Dezamăgită şi fără pic de încredere în paşii ei, se îndreaptă spre fereastra mare, aproape cât un perete de înaltă. Priveliştea e frumoasă, dar prea agitată. Cândva trecuse peste acest lucru uşor. Era mai frumos când era el acolo în spate, sprijinit de palmele ei şi privindu-şi reflexiile nudurilor reciproc, lipsiţi însă de acel instinct animalic, aparent prezent.
Revenind la agitaţia de jos şi la felinarele veşnic aprinse, îşi aminteşte că e singură, şi nu pentru un moment, sau pentru ca Emil ar fuma o ţigară(ar fi vrut ea),nici măcar o săptămână. Realizează acum, în faţa acelui geam îmbibat cu urmele degetelor lui,a palmei ei, cu un sentiment de ură nejustificată de sine, că va fi pentru totdeauna aşa.
Deschide fereastra, de această dată fără ezitare , priveşte încă o dată larg imaginea nopţii de vară asupra acelui oraş ca şi cum ar înghiţi cu ochii panorama. Genunchii încep să-i tremure. Mai are doar un singur pas…9 secunde îi ajung cât să parcurgă în cădere liberă cele 12 etaje. Ştie că nu există cale de întoarcere în faptele ei,nici măcar în dragoste, iar iubirea pentru el reprezentând doar o piedică în viitor lui şi în viaţa ei totul.
În spate,la etajul 12, în apartamentul 47 lampa continuă să lumineze vag livingul şi o urmă în hol; sticla de whisky goală este aruncată pe duşumea, ţigările împrăştiate pe măsuţa de bambus. Toate acestea construiau o viaţă,cândva, acum 9 secunde…

Între rai şi iad ,chiar e Pământul?

2008-05-07T10:43:00.004+03:00

De când e lumea se ştie că viaţa perfectă, fără de griji este în Rai, dar pana atunci avem de aşteptat o viaţă pe Pământ. La fel de bine se ştie că sufletul târât prin păcate o viaţă întreagă, este aruncat în pivniţa iadului fără de scăpare in care fiecare păcat săvârşit îţi este „răsplătit” cu alte 1000 de dureri. Dar viaţa de pe Pământ? Cum e ea mai exact?
Să aruncăm o privire pe o stradă oarecare, dintr-un oraş oarecare, într-un centru. Îmi sar în ochi tipul de oameni la patru ace, parfumaţi, prezentabili, dar cu un aer de superioritate la cel puţin 5 cm de sol; pe dinăuntru un dezastru total. Mă rotesc încă o dată, găsesc persoane încărcate de un trecut care si-a lăsat greu amprenta pe chipurile distorsionate; sunt prea modeste, încearcă să se facă nevăzuţi prin mulţime. Probabil se grăbesc la serviciu sau acasă, unde îi aşteaptă o familie caldă sau poate…doar o cameră caldă. Mă deranjează un sunet care cel mai probabil vine de la un telefon mobil. Mă întorc,zăresc un grup de oameni „prea şmecheri” pentru ce se întâmplă în jurul lor. Ei ascultă o amărâtă de manea în mijlocul străzii, la un mobil cel mai probabil « ciordit ». Privesc în jos dezamăgită, dar şi aici mă lovesc de imaginea unor persoane care probabil nu mai figurează demult in vreun act, uitaţi de lume, bătuţi de soartă, care se târăsc pur si simplu pe asfaltul gol şi prea murdar, cu capul ridicat spre lume, o lume probabil mai buna pentru ei, scoţând aceleaşi cuvinte „daţi-mi şi mie 1 mie de lei » ,iar cu puţin noroc încheind cu „să vă ajute Dumnezeu”. Fug cât văd cu ochii, dar mă trezesc în mijlocul unui grup de copii mai degrabă fără cei 7 ani de acasă. Se agaţă de mine mai rău ca lipitorile şi nu-mi dau drumul până când nu le „iese ceva” …Mă arunc pe o bancă mai încolo, îngrozită de ce se întâmplă în jurul meu. Mă cuprinde spaima, mai apoi liniştită de muzica în surdină a unei chitare cam dezacordate; alături de ea o voce şi o tobă improvizată. Sunt nişte tineri care cântă impecabil, însă nu prea încrezători în viitorul lor .Au o cutie frumos colorată ,unde cine se îndură, aruncă o monedă. Lumea e prea obosită să-i mai audă. Hotărăsc că am văzut prea mult, aşa că mă retrag . Prea târziu…prietenii mei deja m-au încolţit.
Ne-am retras într-un spaţiu prea pretenţios. Comand o ciocolată caldă şi mă scufund in ea gândindu-mă ce este defapt viaţa de pe Pământ mai degrabă.

Exact cum trebuie

2008-05-04T19:45:00.007+03:00

Încă din clipa naşterii mentalitatea noastră este programată astfel încât vom încerca mereu să ne adaptăm, să nu fim improprii aşteptărilor. Ce ne facem atunci când nu ajungem ceea ce ne-am propus? Ce se întâmplă atunci când nu mai corespundem principiilor care ne-au fost stabilite încă dinainte de a ne naşte?
În legătura cu principiile menţionate anterior, le putem atribui în mare măsura părinţilor. Spre exemplu, există mai multe tipuri de părinţi. Cei care îşi aruncă bebeluşii în tomberoanele de la marginea oraşului, părinţi care fac tot posibilul să aibă ce pune pe masă muncind de dimineaţă până seara, părinţi care îşi abandonează copiii in faţa televizoarelor sau calculatoarelor şi le îndeplinesc orice dorinţă materială, şi ultimii dar nu cei din urmă, părinţii care nu se mulţumesc cu nici mai mult nici mai puţin decât o diplomă la o universitate extrem de renumită.
Toate aceste genuri atrag după ele o varietate de efecte ce se răsfrâng în mod direct sau indirect asupra odraslelor lor. Aceste consecinţe constau în alterarea personalităţilor, modurilor de a gândi ce pot atrage după ele chiar manifestări compulsive inconştiente.
La un moment dat, pe parcursul procesului de maturizare, ne desprindem intr-o oarecare măsură de ideile preconcepute răsfirate printre gândurile noastre. Ajunşi la puncte critice din viaţa noastră facem anumite alegeri ,pe cont propriu sau relativ influenţaţi. Depinzând de presiunea exercitată asupra noastră încă din copilărie putem deveni orice: de la oameni ai străzii cu punga de aurolac executând mişcări mecanice de bătrânică ce se roagă la biserică pana la mari directori de corporatişti care au in subordine mii de persoane.
În jurul cărui lucru se învârt toate aceste fapte? Unii oameni cred in destin, alţii consideră necesar a-ţi construi singur viaţa, pe principii si puteri proprii.
Oricum ar fi, este esenţial să ne ascultăm părerile proprii, dar şi să respectăm şi să analizăm opiniile celorlalţi pentru a afla într-adevăr cine suntem şi, in acest caz CUM TREBUIE SĂ FIM.

Material

2008-05-02T18:51:00.007+03:00

Mă joc cu plastilină.O turtesc cu podul palmei mele transpirate.O amestec cu ulei de in şi fum de ţigară ieftină.O alungesc,o strivesc,o rup în mii de fărâme.E materialul meu,e baza.Eu sunt Creatorul.
Arunc fărâmele moi şi colorate peste masa pătată şi scorojită.Plouă cu plastilină.Acum,lichidul auriu şi sclipicios al mândriei îmi inundă pielea,venele,carnea:se fixează în oase.E atât de multă mândrie acolo,încât începe să se individualizeze cu eul meu:sunt un Creator egoist,meschin.
Apuc un nou tub de plastilină.Îl strivesc plină de amărăciune,cu o cruzime inexplicabilă.Sufăr.Ştiu,în adâncul creierului meu condamnat la supliciu,acoperit de doua kile de praf,că sunt un Creator slab.Plastilina,însă,mă împroaşcă cu glorie.Ea e diformă şi lipsită de veleitate.Eu,cu harul meu,o pot transforma.Sunt plină de vervă şi n-am idee cât de tare mă înşel...
Încep construcţia oraşului cu strada.O,nu!Eu nu voi fi un stăpân permisiv!Cetăţenii oraşului de plastilină vor avea de respectat cele mai stricte legi.Pentru cei care vor sădi în suflete îndoială,pentru nerecunoscătorii care îmi vor nesocoti puterea,am pregătit cea mai dulce pedeapsă:podul palmei mele!Iar vorbeşte în locul meu lichidul stătut ce-mi sălăsluieşte în oase,devenit portocaliu în urma amestecului cu sângele învechit,obosit,putrezit...
Strada a ieşit perfect.E verde,cu incrustaţii geometrice.De o parte şi de alta a străzii-iarbă roşie.Case negre.Copaci n-am să fac.Sunt prea mândrii şi falnici,iar oamenii vor începe să clevetească.Se vor revolta şi vor dori libertate.Ajunge,deci,atât.
Omul.Presiunea e prea mare şi mă turteşte.Încep să văd în jurul meu doar chipuri urâte,desfigurate.Din păcate,urâţenia este esenţială într-o lume perfectă.La fel şi sărăcia şi lipsa de libertate.Ca să nu aibe oamenii pe ce să se certe...
Ochi uriaşi,guri mici,urechi de elefant.Piele gri-verzuie.Păr?Nu e nevoie...ar fi doar o grijă în plus!Dacă nu au păr,nu au nevoie nici de şampon,deci am împuşcat doi iepuri dintr-o lovitură.Tălpile vor fi neapărat late,pentru mai multă stabilitate şi mai puţină mobilitate.Le-aş face chiar şi o coadă,dar mă gândesc la faptul că hidoşenia are şi ea o limită...
Am terminat!Acum mă pot odihni.Poate că sunt un Creator mândru,dar oraşul meu de plastilină e perfect.E un loc de pace şi linişte...Vai!Acum,când privesc mai atent,e oribil!Monştrii nervoşi,cu picioare enorme,care nu se pot urni din loc.Strigă şi înjură.Pesemne că am uitat să le modelez personalitatea.Ploaia colorată care cade îngroapă casele negre,îmi sufocă şi ucide copiii hidoşi.Mâhnită,jignită,mistuită de furie,fac un gest necugetat: trei lovituri cu podul palmei şi e gata.Universul de plastilină perfect e sucombat,transformat în mâl gros de culori,din care se mai desprinde câte o bucată ce a reprezentat cândva mâna monstrului nevinovat.
Sunt răpusă de remuşcări.Mă gândesc ce fel de Creator e Dumnezeu.El nu şi-a bătut joc de noi,aşa cum eu mi-am bătut joc de omuleţii de plastilină.
Îmi înţep oasele cu lancea iubirii.Aştept până se scurge şi ultima picătură de mândrie din ele.Până atunci,plastilina se joacă cu mine...

American Nightmare

2008-04-19T16:46:00.005+03:00

America…ţara tuturor posibilităţilor, a clişeelor, a ipocriziei.Ce frumos!Câţi dintre noi nu şi-ar dori să locuiască în New York, într-un zgârie-nori cu arhitectură ultra-modernă, poate la etajul 43, într-un apartament cu vedere la Central Park? Să se plimbe cu liftul, apăsând la întâmplare pe butoane, sau cu taxiurile galbene, conduse de imigranţi cu turban, care nu cunosc limba engleză? Oameni cu ochi mici, migdalaţi, care se uită curioşi la tine,în timp ce te raţoieşti la ei şi gesticulezi: „La JFK,repede,repede!”, ca în filmele americane proaste.
Dar cine ar vrea să răsfoiască reviste care promovează manechine anorexice,schimonosite,drept idealuri de frumuseţe şi modele ale societăţii,demne de urmat? Să-şi plângă de milă,deprimat,din cauza măsurilor XXL de la haine,în timp ce mai iau o înghiţitură de junk-food?
Oare cine ar fi de acord să facă o plimbare noaptea (neînarmat!) printr-unul dintre cartierele inundate de toxicomani şi de prafuri ale New York-ului, trecând pe lângă indivizi marginalizaţi de societate, care umblă cu armele la vedere,din dorinţa de a epata, de a intimida?
E vreunul dintre voi care ar adula un preşedinte primitiv, care involuează, care se arată nepăsător faţă de lacrimile mamelor îndurerate, ale căror copii nu se vor mai întoarce de pe câmpul de luptă,închegat cu sânge? Preşedintele-păpuşar, care controlează destinele ca şi cum ar manevra marionete, pentru că ţine în mâini sforile puterii.
Dar cu economia capitalistă cum e? Suntem liberi,desigur! Dacă dispunem de bani! Şi din nefericire, din acest moment nu mai evoc doar povestea Americii, ci pe cea a lumii.
Se duc lupte pentru supremaţie în sferele sociale, politice, economice, culturale, religioase…Câţi dintre noi nu aşteaptă,tensionaţi,să stoarcă sau să fie storşi de bani, putere, cinste şi, în final, demnitate?
Sunteţi speriaţi.Si de ce nu aţi fi?La fiecare colţ de stradă din lume vă aşteaptă oricare trei persoane, gata să vă înhaţe, să vă jefuiască, să vă umilească.Nu le urâţi! Aţi uitat că sunt la fel ca voi?
Aşa că dacă locuieşti în New York şi ai vedere la Central Park ,s-ar putea să fii invidiat. Dar s-ar putea să fii mai ghinionist decât un ţăran analfabet dintr-un sat de munte al României, care trăieşte într-un bordei făcut din chirpici,pentru că demnitatea şi valorile tale spirituale sunt undeva pe linia pământului şi nu ajung până acolo sus, la tine, la etajul 43…

Ticket to the other side

2008-04-17T22:33:00.005+03:00

Creme, parfumuri, farduri, lumini, o oglindă uriaşă. Mă simt ca şi cum aş fi la Hollywood. De fapt…chiar sunt la Hollywood. Sunt îngheţată de panica până în măduva oaselor. În propria mea cabină, decorată kitchos de designeri ,cică ,apreciaţi. Da, uşa cabinei mele; are o stea aurie pe care este bătut chiar numele meu. ” Cum am ajuns aici? Ce am făcut?” Plâng. Mă arunc pe canapeaua prea luxoasa şi respir aerul mult prea poluat cu un miros fin,de parfum scump,franţuzesc. Tremur. Ştiu că vroiam să fac ceva important înainte de a părăsi aceasta încăpere şi mă voi alătura celor doi bodyguardzi ai mei musculoşi , dar fără o fărâmă de creier. Ciudat, şi oamenii sunt ai mei…”Îmi place mie ce fac?” urlu furioasă, regăsindu-mă din nou in faţa oglinzii, privind mai degrabă imaginea ca pe o străină periculoasă, care îmi pune viaţa în pericol. Răspunsul îl ştiu, dar nu am de ales, mă calmează doar gândul ca sunt visul oricărei femei din afara acestui loc încărcat cu atâtea laude, atâtea premii, un loc plin de istorie şi unde istoria este scrisă de către oameni ca mine. Dar îmi lipseşte ceva: încrederea în mine. „Nu te mai holba aşa la mine?” mă răstesc către străina. Îi smulg pielea de pe faţă cu unghiile de un roşu aprins şi lucios. Parcă mă simt mai bine. Am reuşit deja s-o fac să tacă. Credea ca sunt nebună. Mă scufund în gresia rece cu ochii aţintiţi spre tavan. Încerc să-mi dau seama ce se află in faţa ochilor mei,dincolo de plafonul alb şi întunecos. O voce enervantă anunţă din spatele uşii masive că în 5 minute ar fi cazul să fiu pregătită pentru marele concert de lansare a celui de-al şaselea album „ Ticket to the other side” .Şi este chiar albumul meu! „De ce nu te bucuri?” zâmbesc fals către un manechin cu o peruca aruncată la nimereala. Nu are nicio reacţie. Din acest moment realizez că toţi oamenii care mă ascultă au acelaşi chip cioplit si rece; nu sunt mişcaţi în niciun fel de muzica mea ,vocea mea mai degrabă falsă. Eu îmi iubesc trupul. Şi ei mi-l iubesc. M-am vândut lor în schimbul unei vieţi fără pic de viaţă.
Defilez unpic, cu nişte mişcări lente care fac parte din coregrafie. „ Să te ia dracu`! „ zbier, lipsită de puteri către un sertar deschis. M-am lovit în el. Trebuie să mă reculeg! Defapt îmi iubesc canapeaua asta mov…şi tot ce au făcut toţi oamenii ăştia pentru mine. „Iubito,am sosit!”. „Două minute,mon chery !” răspund cu o voce subţire ,ca de păpuşă.
Mă arunc înapoi pe canapea,privesc în gol. Simt cum acul rece îmi străpunge pielea fină. Pot să rabd, în curând totul va fi bine. Mă las întinsă pe spate…

Vicii-Puf si de la capat.

2008-04-17T20:08:00.014+03:00

Ajunse la capătul puterilor. Sleită, incearcă să se târască până la urmatoarea bancă. Se ajută aplecându-se şi sprijinindu-se într-un boschete. Ridică capul si o zăreşte : o bancă din lemn, scrijelită de cine stie ce cuplu de manelari care se aşezase pe ea. Rasuflă usurată :a ajuns la destinaţie. De fapt nu avea una, dar işi imagina că acela fusese de fapt scopul ei, că destinul a tras toate sforile numai ca ea sa ajungă pe acea bancă . Închide ochii. Instinctiv, se căută prin buzunare, unde dădu de un pachet de ţigari « de fiţe » şi o cutie de chibrituri nouăzeci la sută goală. Mai scoate şi telefonul, care nu mai sunase de atâta vreme, parcă nici nu-şi mai amintea de ce îl mai avea. Aşa că îl aruncă cat colo. Nu conta, oricum se va duce după el. Se uită înapoi în palma trandafirie şi revăzu primele obiecte. Sustrase gentil o ţigară pe care o aprinse cu tact. De fapt, nu a mai aprins niciodată singură o ţigară. Se pare ca filmele proaste americane au ajutat-o cu ceva până la urmă. Trase nişte fumuri în piept, simţind otrava fumurie trecându-i din gât în plămâni. Se uită la ţigară, dar ii păru diforma. Mai trase un fum, apoi o aruncă si se gandi. Cercetă celalalt buzunar al hainei mult prea largi pentru ea,unde gasi o cameră digitală, destul de pretentioasă şi o sticluţa gri, lată si subţire, unde ştia că va gasi alcool. Nu conta ce tip. Deschise capacul, cercetă ultimele urme de buze rămase de la utilizatorul precedent al sticluţei si luă o gură. Simţi arsura, dar se bucură că a scapase de sentimentul de suflet negru ce o străpunsese în urmă cu câteva clipe, datorita ţigărilor. Scăpă sticla şi închise ochii. Oare ce s-a intâmplat ? Ce a adus-o acolo ? Ce se petrecea in acel parculeţ părăsit la sfarşit ploios de aprilie? În timp ce se dezmetici, îşi mai aprinse o ţigară. Stăti şi se gandî. Dar începu sa plouă. Rămase pe bancă, dar înainte să-şi dea seama o podoliră lacrimile. Erau lacrimile ei ? Sau era doar ploaia care-i da dea sentimentul de tristeţe confuză,de durere sufletească ce ar fi putut rapune şi un elefant? Scoase limba si simţi gustul amar. La naiba, chiar erau ale ei. Scoase camera, lumina era buna. În plus, fumul de ţigară comparat cu puritatea primăverii era un contrast nepreţuit. Văzu fotografia şi aruncă inapoi in buzunar camera cea inutila. Nu era timp sa se exprime în imagini acum. Trebuia sa-şi amintească, trebuia sa-şi dea seama ce o adusese acolo. Va recapitula tot ce i s-a întamplat ziua aceea, va însuma toate faptele. Numai aşa poate decide ceea ce trebuie sa facă. Şi totuşi, plouă. Rimelul i se va intinde pe toata faţa şi uraşte sentimentul ăla. Priveşte inainte, vede un pod. Îsi căută puterile. Şi le adună şi, dintr-o sforţare reuşi să se ridice şi să alerge până sub pod, la adăpost. Între timp, ţigara cade din mâna. Întoarse capul după ea, dar nu se intoarse. Nu, nu se merita. Se aşează rezemată, sub pod. Închise ochii din nou. Oare ce s-a întamplat toata ziua aia? Nu poate. E prea dureros să-şi amintească. Rămade cu ochii închişi încercând să gandească însă somnul o curpinse înainte să-şi dea seama.

Va urma..(serios)