Luni!M-am trezit exuberantă,după ce mi-am pierdut vara lenevind prin casă într-un tricou vechi şi larg,cu caştile îndesate în urechi şi soarele intrând pe fereastră şi luminându-mi pleoapele închise.Senzaţiile de căldură şi de somnolenţă mi-au pătruns adânc în oase,reveria şi-a făcut loc printre gândurile mele,firele de iarbă mi-au înţepat tălpile desculţe de atâtea ori…dar s-a terminat!
15 septembrie!Sfârşit de vacanţă,început de speranţă!Nici ploaia rece,nici trezitul de dimineaţă nu au reuşit să-mi ştirbească buna-dispoziţie.Am pornit singură pe străzi lăturalnice,ocolind gropi şi gunoaie,feţe bosumflate şi bătrâne drăguţe cu fulare tricotate.
Pe poarta principală a liceului era atârnat un afiş de un alb strident,ce aducea vag cu reclamele neinspirate de la TV: “Şantier în lucru”.Nebunia se anunţa,deci,încă de la intrare.Curtea era inundata cu elevi de clasa a9-a,de obraji hipervascularizaţi,care făceau discrepanţă cu cămăşile albe proaspăt călcate,de mormane de flori şi de pantofi cu toc,meniţi să le arunce pe “boboace” în prăpastia ridicolului.
Totuşi,în această masă compactă de oameni emoţionaţi sau superficiali,îngrijoraţi sau ignoranţi,am reuşit să zăresc şi chipuri familiare şi ceva mai spirituale.Sunt oamenii care mi-au fost alături în permanenţă,care m-au obligat să zâmbesc atunci când nu credeam că e cu putinţă acest lucru,în ale căror braţe m-am simţit protejată.Sunt oamenii pe care îi preţuiesc şi datorită cărora sunt cea de acum.
Directorul a ţinut un discurs izbitor de asemănător cu cel de anul trecut, răpindu-ne o oră din viaţa noastră de tineri inovatori şi răzvrătiţi,în încercarea de a ne convinge de privilegiul pe care îl avem să învăţăm la cel mai bun şi mai prestigios liceu din oraş,care,vorba vine,este condus de minţi uşor împiedicate de hopurile tranziţiei,care încă mai aplică legile fostului regim politic.
Detaliu după detaliu şi veste după veste,ceaţa care mi se aşezase peste ochi în timpul verii se dizolva,iar realitatea mi se aşeza iar la picioare.Iar eu călcam pe ea,dar n-o durea,doar mie îmi păsa de râsetele seci şi de orarul supraîncărcat,de pragmatismul profesorilor şi de manualele grele,atât la propriu,cât şi la figurat.
Concluzionez prin a face apel la bunăvoinţa voastră: nu vreau să fiu greşit înţeleasă.Îmi place şcoala,ideea de colectiv şi oamenii care se preocupă de cât mai multe şi diverse domenii de activitate,asemenea “Omului Enciclopedic”,imaginea arhetipală a Renaşterii.Ceea ce însă mă roade este acel gând pesimist care-mi aminteşte că sistemul educaţional românesc se află pe o pantă descendentă,involuând spre scolastică şi că libertatea de exprimare şi,de fapt,toate libertăţile ne sunt îngrădite,fără ca măcar să ne dăm seama.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu