Furoul de matase si tigarile din tabachera

Sau Cum O Vad Eu Pe Sandra...

Masuta de mahon plange amarnic. Are rani si bube adanci, care supureaza si tusesc rasina cu miros de spirt, sange incolor, praf indoit cu apa chioara si fum de tigara cu miros de ciocolata ranceda. Nu plange de durere, desi suferinta trupeasca pe care o infrunta este crancena. Este mai degraba umilita. Ea, masuta de mahon, fusese candva obiectul cel mai de pret al magazinului de antichitati de pe Champs-Élysées-ului anilor 70', pentru a ajunge mai apoi doar o mobila prafuita dintr-un anticariat din Montmartre, de unde a fost achizitionata cu numai un an in urma de ea. Pozitionata in centrul unei camere cu pereti inalti si tapet rococo, si-a inceput noua viata. Ea statea pe o sofa cu brate delicate si tragea de furoul care se adunase sub dansa, incercand fara succes sa-si acopere pulpele subtiri si albe. Avea receptorul telefonului la ureche si firul incolacit in jurul incheieturilor osoase. Cu mana dreapta tinea o tigareta subtire si alba ca bumbacul, pe care o ridica des in dreptul buzelor rujate, pentru a o lasa jos din nou. Un tic nervos ii strabatea trupul. In poala era tabachera desfacuta. Cu mana dreapta mangaia perna decorativa de pe sofa, cu gesturi largi si nedefinite. Uneori ridica vocea, alteori vorbea foarte repede, cu un accent frantuzesc aproape natural. Buclele care-i atarnau pe umeri o deranjau. Sunetul soneriei de la usa a fost urmat de sunetul tonului de la telefon. A lasat receptorul jos si s-a grabit desculta sa descuie usa. El a intrat, aratand perfect. Perfect drept, perfect pieptanat, perfect de intangibil. Dar nu si pentru ea. Au stat la povesti, folosind pentru prima oara masuta de mahon drept scrumiera. Plangea de atunci, urla chiar, vrand sa-si infiga dintii inchipuiti in pumnii lor cremuiti si in tigarile parfumate, scoase din tabachere scumpe. Soneria s-a auzit iar, furoul de matase a sarit din nou in picioare. Cealalta ea a intrat, aratand perfect. Perfect de neglijenta, perfect de naiva, cu ochi negri si gene lungi. Apoi cei trei s-au retras in laboratorul lor sentimental, lasand masuta de mahon sa-si traga sufletul pentru o noua sedinta de tortura.
A trecut un an de atunci si mobila s-a obisnuit cu durerea. Dar nu si cu umilinta, in timp ce vizitele in laboratorul sentimental continuau.