Acesta este posterul care va intampina la intrare in cinema, daca va duceti sa vedeti Public Enemies zilele astea. Sigur, au poster si cu Public Enemies, dar nu acela e predispus sa va sara in ochi. Am auzit oameni spunand ca fiecare poster in parte iti taie cheful de celalalt, si implicit de film. Nu poti merge la un film in care Johnny Depp il interpreteaza pe cel mai cunoscut jefuitor de banci al tuturor timpurilor, inamicul public numarul 1 al anilor 30' si erou national in acelasi timp ( Woody Allen il aminteste in Anarhie Pura), cand vis-a-vis acelasi Johnny Depp este imbracat in The Mad Hatter si arata de-a dreptul mad as a hatter. Nu as putea spune cu siguranta, dar probabil ca Gorzo ar formula o astfel de critica. Si din nou, nu as fi de acord cu el.
Problema asta a mai existat acum cativa ani, in 2005 mai exact, cand au rulat la cinema in acelasi timp Casanova si Brokeback Mountain, ambele cu Heath Ledger (rest in peace!) in rolul principal. Atunci admonestarea era poate ceva mai intemeiata, caci decedatul domn Ledger interpreta ba un homosexual, ba un idol al femeilor.
Si acum cu cele doua exemple concrete prezentate, imi permit sa fiu contra. Cand butonul play este apasat si incepe un ANUMIT film, atunci tot ce trebuie sa avem noi in minte este ANUMITUL film. Bineinteles ca sunt o multitudine de factori care ne influenteaza sa-l alegem pe ANUMIT. Regizorul, actorii, povestea( pentru cine se intereseaza inainte), trailer-ul, posterul, numele etc. Si oricat de stupide ar fi motivele acestea (vezi numele, posterul, coloana sonora), tot sunt de preferat decat sa te ghidezi dupa rolurile pe care le face in general actorul principal (vezi Johnny Depp, care face de obicei rolurile unor personaje anormale, ciudate, dupa tiparul tim burtonian), dupa viata personala a actorului sau regizorului (e iritant sa vezi cat de mult le pasa unora ca Woody Allen s-a casatorit cu fiica adoptiva) etc.
In concluzie, faptul ca posterul cu The Mad Hatter se afla acolo nu este decat o dovada in plus a geniului actoricesc al lui Depp, care basically poate juca orice. Iar infatisarea il ajuta de minune. E valabil si pentru Heath Ledger, care a reusit sa fie cat se poate de convingator si ca iubit al altui barbat, si ca iubit al tuturor femeilor.
Public Enemies mi-a parut pe alocuri neconvingator, ca un film turnat in 2009, dar in care s-au folosit anumite obiecte si situatii care sa-l faca sa para vechi (masini, arme, filmul cu Clark Gable). Scenariul pare sa fi fost scris special pentru Johnny, in stilu-i strengaresc caracteristic. Replica "De ce sa ma trimita in Indiana? Nu am absolut nimic de facut acolo", rostita de Dillinger in inchisoare, scena cu cinematograful in care ruleaza un film al politiei despre inamicul public numarul 1, acesta aflandu-se in sala si pacalindu-i pe fata pe toti, sau momentul in care Dillinger intra in sediul politiei din Chicago, populat de personaje disperate sa-l prinda, "mort sau mort", dar care, culmea, nu-l recunosc! sunt categoric marcile filmului.
Imaginea uciderii lui Dillinger mi-a amintit de glontul pe care l-a incasat in cap Brad Pitt la sfarsit de Fight Club, iar faptul ca cea care l-a dat pe mana politiei pe jefuitorul de banci era o romanca disperata, gata sa-si vanda prietenul pentru a nu fi trimisa inapoi in tara ei natala cea groaznica nu ma poate face decat sa fiu mandra ca sunt romanca. YEY! (Stiu ca se vede de la o posta ca sunt sarcastica, dar vreau oricum sa ma asigur ca stiti ca sunt).
Pe de alta parte, Christian Bale si castigatoarea de Oscar Marion Cotillard au fost, asa cum ne-au obisnuit, magici, iar Branka Katic (Ida din Pisica alba, Pisica neagra) ne-a aratat cat de frumos poti sa imbatranesti, desi eu as prefera sa spun despre actori ca ajung la o maturitate a stilului, personalitatii si fizicului, ca fructele care se coc, si nu ca imbatranesc.
In sfarsit, Public Enemies trebuie vazut, macar pentru pleiada de actori cu renume care isi fac bine treaba, daca nu pentru punerea in scena a domnului Michael Mann.
Si daca nu v-ati prins deja, trebuie sa va spun ca pur si simplu il ador pe Johnny Depp (am momente in viata cand ma consider echivalenta lui feminina, si chiar sunt, prin felul in care gandesc. E pacat ca voi nu stiti niciodata la ce ma gandesc. Sunt tare mincinoasa, plus ca refuz sa ma spovedesc cuiva. Ma bucur de propria companie si nu o data mi s-a spus ca voi ramane singura. Na, poate ca sunt autosexuala, desi nu m-ar deranja sa ma aresteze domnul Bale).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu