Decameronul

E ciudat cat de mult te poate induce in eroare o carte care se doreste a te ilumina.Spun asta pentru ca de cateva zile incoace gandul meu zboara undeva in neant,afara din perimetrul iluzoriu al creierului meu rudimentar.Eliberat din cap si strain de barbarismul transparent al contemporaneitatii,gandul crancen goneste neobosit si sare intransigent peste hopuri insemnate,precum secole,sau oameni si iubirile lor,sau religii si dumnezei,sau culturi si arta.Si nu poposeste decat cu vreo sapte sute de ani in urma,intr-o lume macinata de razboaie,udata cu sange,pazita cu credinta,rasplatita cu entuziasm,in care caracterele tari,frumusetea trupurilor,pacatele capitale si valorile morale erau parca vazute sub lumina altui soare.Gandul meu zboara in Florenta,pe la 1350,unde il intalneste pe cel al lui Boccaccio si incepe,lihnit,sa se hraneasca cu seva personalitatii lui,sa fure de la acesta cateva seminte de inspiratie,pe care sa le sadeasca in capetele unor nenorociti nascuti cu mai putin si sa le ude cu transpiratie dulce,purgativa.Gandul meu se furiseaza intre paginile Decameronului, se farama in bucati si se ascunde atat de bine intre cele 100 de povesti,incat devine imposibila o diferentiere curata intre ce-a fost opera marelui maestru Boccaccio si ce-a fost gandul meu.Si asa,cu gandul dus departe,respirand frenezie si expirand disperare acida,clocotitoare,trebuie sa marturisesc ca aceleasi simtiri (admiratie si tristete doboratoare) care-l incercau pe adolescentul miop al lui Eliade,citind "Un om sfarsit" de Giovanni Papini,ma incearca si pe mine acum,la lecturarea acestui decameron inspirat,dar mai ales muncit,al lui Boccaccio.Ceea ce insa ma intriga si ma indeamna sa ma afund in ticuri si-n cearcane este cantitatea monstruoasa de timp care s-a scurs de atunci.Si fac aceste declaratii aparent absurde nu pentru a demonstra ca sunt capabila de plasmuiri ale realitatii,ci tocmai dintr-un motiv care-l contrazice pe acesta: in sapte secole ce-au oferit lumii genii ale literaturii si opere fructuoase s-au cam epuizat si inspiratia,si subiectele fara cusur,si imaginatia odinioara bogata.Asa ca,daca Decameronul constituie inceputul,piatra de temelie a cladirii ce se numeste nuvela,prototipul literaturii epice,atunci mie nu-mi mai ramane decat sa constat ca acest edificiu a fost finalizat cu mult inaintea nasterii mele si ca eu nu mai am nici subiecte de povestit,nici personaje de conturat si nici locuri de descris.Si tocmai pentru ca de acum sapte sute de ani se scrie fara restrictii de moravuri sau transfigurari doctrinare,pot considera Decameronul o biblie si cele zece zile de povesti Decalogul crestin si le pot respecta ca atare.Sau cel putin asta aveam de gand inainte sa incep sa insir aceste elucubratii care mi-au eliberat,intr-o oarecare masura,mintea.Am avut o revelatie prin constientizarea faptului ca traiesc in Romania,intr-o societate fada si lamentabila,in anul 2008 si ca valorile si credintele mele nu ar reusi sa starneasca decat rasul anturajului meu,in cazul in care as recunoaste ca sunt in concordanta cu cele ale lui Boccaccio.Decameronul este,in concluzie,cartea care m-a iluminat,care m-a pus in dificultate prin nelinistea la care mi-a osandit sufletul si prin confuzia cu care mi-a luat in stapanire mintea si mai ales,semnul de intrebare la care ma tem ca nu voi fi vreodata capabila sa raspund.