Material

Mă joc cu plastilină.O turtesc cu podul palmei mele transpirate.O amestec cu ulei de in şi fum de ţigară ieftină.O alungesc,o strivesc,o rup în mii de fărâme.E materialul meu,e baza.Eu sunt Creatorul.
Arunc fărâmele moi şi colorate peste masa pătată şi scorojită.Plouă cu plastilină.Acum,lichidul auriu şi sclipicios al mândriei îmi inundă pielea,venele,carnea:se fixează în oase.E atât de multă mândrie acolo,încât începe să se individualizeze cu eul meu:sunt un Creator egoist,meschin.
Apuc un nou tub de plastilină.Îl strivesc plină de amărăciune,cu o cruzime inexplicabilă.Sufăr.Ştiu,în adâncul creierului meu condamnat la supliciu,acoperit de doua kile de praf,că sunt un Creator slab.Plastilina,însă,mă împroaşcă cu glorie.Ea e diformă şi lipsită de veleitate.Eu,cu harul meu,o pot transforma.Sunt plină de vervă şi n-am idee cât de tare mă înşel...
Încep construcţia oraşului cu strada.O,nu!Eu nu voi fi un stăpân permisiv!Cetăţenii oraşului de plastilină vor avea de respectat cele mai stricte legi.Pentru cei care vor sădi în suflete îndoială,pentru nerecunoscătorii care îmi vor nesocoti puterea,am pregătit cea mai dulce pedeapsă:podul palmei mele!Iar vorbeşte în locul meu lichidul stătut ce-mi sălăsluieşte în oase,devenit portocaliu în urma amestecului cu sângele învechit,obosit,putrezit...
Strada a ieşit perfect.E verde,cu incrustaţii geometrice.De o parte şi de alta a străzii-iarbă roşie.Case negre.Copaci n-am să fac.Sunt prea mândrii şi falnici,iar oamenii vor începe să clevetească.Se vor revolta şi vor dori libertate.Ajunge,deci,atât.
Omul.Presiunea e prea mare şi mă turteşte.Încep să văd în jurul meu doar chipuri urâte,desfigurate.Din păcate,urâţenia este esenţială într-o lume perfectă.La fel şi sărăcia şi lipsa de libertate.Ca să nu aibe oamenii pe ce să se certe...
Ochi uriaşi,guri mici,urechi de elefant.Piele gri-verzuie.Păr?Nu e nevoie...ar fi doar o grijă în plus!Dacă nu au păr,nu au nevoie nici de şampon,deci am împuşcat doi iepuri dintr-o lovitură.Tălpile vor fi neapărat late,pentru mai multă stabilitate şi mai puţină mobilitate.Le-aş face chiar şi o coadă,dar mă gândesc la faptul că hidoşenia are şi ea o limită...
Am terminat!Acum mă pot odihni.Poate că sunt un Creator mândru,dar oraşul meu de plastilină e perfect.E un loc de pace şi linişte...Vai!Acum,când privesc mai atent,e oribil!Monştrii nervoşi,cu picioare enorme,care nu se pot urni din loc.Strigă şi înjură.Pesemne că am uitat să le modelez personalitatea.Ploaia colorată care cade îngroapă casele negre,îmi sufocă şi ucide copiii hidoşi.Mâhnită,jignită,mistuită de furie,fac un gest necugetat: trei lovituri cu podul palmei şi e gata.Universul de plastilină perfect e sucombat,transformat în mâl gros de culori,din care se mai desprinde câte o bucată ce a reprezentat cândva mâna monstrului nevinovat.
Sunt răpusă de remuşcări.Mă gândesc ce fel de Creator e Dumnezeu.El nu şi-a bătut joc de noi,aşa cum eu mi-am bătut joc de omuleţii de plastilină.
Îmi înţep oasele cu lancea iubirii.Aştept până se scurge şi ultima picătură de mândrie din ele.Până atunci,plastilina se joacă cu mine...