titlu inca incert (piece by Malainah)

O zi superba, si totusi sunt inchisa in casa. Ma uit la un perete incarcat cu postere. Langa mine, cel mai bun prieten, un ursulet de plus. E trist nu? Te intrebi de ce imi e el cel mai bun prieten ? Raspunsul este unul usor si poate straniu. Pentru ca nu ma face sa zambesc. Uitandu-ma la un poster cu Connie Francis gandul ma poarta departe, toata camera isi pierde din materialitate si fata divei se pierde in infinit. In schimb imi apare o oglinda ca de apa. Ma uit la fata ridata de la prea multe zambete imprastiate aleatoriu, la ochii pierduti. De ce fac asta ? De ce nu pot trece cu o privire macabra si stearsa pe langa tine ? De ce imi contractez cei 46 de muschi ai fete, ca sa te simti bine ? Nu m-ar scoate cu nimic din starea morbida. Dar asta te face sa ma consideri o persoana buna, placuta, care e mereu gata sa ajute. Defapt, eu nu-mi doresc asta, ba dimpotriva, imi doresc sa ma hranesc cu sufletul tau, sa-ti savurez imaginarul genial. Nu esti genial ? Nu conteaza, orice farama conteaza; si cand se ajunge la 1000 de farame genialitatea e echivalata. Te doare ? Stiu. Dar suferinta ta imi ofera o satisfactie exagerbata, iar lacrimile au un gust dulce, prin amaraciunea lor. Arta provine din suferinta. Lasa-ma sa fiu artista ta. O sa fiu numai a ta, daca imi oferi fiecare sinapsa din trupul tau, fiecare gand, chiar amintire. Mi le voi insusi pe toate si iti voi crea cel mai frumos desen, cea mai frumoasa carte, sculptura, chiar si mancare pompoasa, sau poate o sa inventez un brand nou de masini care se vor vinde la cele mai inalte preturi in toata lumea sau poate chiar si mai departe .... doar pentru tine. Iti doresti asta. Innebunesti. Iti perzi mintile. Zambesc. Incepi sa plangi. Eu zambesc. Urlii de durere. Tot zambesc. Acum iti mai face placere ? Vrei sa continui ? Vrei sa imi vezi zambetul frumos de copila fericita? Uneori iti trebuie mai mult decat o fapta buna pentru asta…
Dar se deschide usa cu un scartait care ma scoate din starea de visare, sau retardare mentala. Nici nu a apucat sa imi curga o lacrima din ochii inrositi. Ma intorc spre intrus. Dupa ce analizeaza ceea ce vede, ma intreaba prieteneste:
-Buna, ce faci?
Oribil. Groaznic. Mizerabil. Apuc ursuletul strans, il inclestez la piept. Imi vine sa explodez in mii de bucatele, sa ii ofer camerei culoarea mea,-Bine, cu zambetul larg pe buze.

Baterii noi, goluri reinnoite

Da, m-am intors. Dupa ce am luat ieri seara trenul din Piatra Neamt, am schimbat la Bacau pe la doispe jumate si am dormit pana la Medgidia tolanita pe toata bancheta cu Endis vis-a-vis, am ajuns inapoi pe Taramul Fagaduintei, pe undeva pe peronul 4, pe undeva in jurul orei 7. Bineinteles ca nu ma astepta nimeni la gara. Bineinteles ca toata lumea dormea cand am ajuns acasa.
Dar sa vorbim despre tabara in sine. Dintre toate modalitatile de a face febra existente (vezi apa rece de izvor de la chiuveta din baie sau cutreieratul muntilor) eu una am facut febra de la ras. Cred ca la un moment dat ajunsesem sa rad si in somn. In prima zi a existat o tragere la sorti pentru a se hotari cine cu cine sta in camera. Am ajuns sa ma intreb daca nu cumva a fost masluita, caci altfel nu se putea sa aseze cele mai mari nebune in camera cu numarul 9 (vezi spitalul 9). Si de aici in colo a inceput un lung sir de bancuri, prosteli, vorbe de "duh" si surprize.
La masa am spus mereu bancuri. Mereu cu Chuck Norris. Am mancat tot din farfurie. Am jucat mim pana cand ne-au cazut mainile. Am urcat pe munte si am cazut de sase ori. Ne-am ratacit in pestera neluminata si populata de lilieci-vampir. Am calatorit in portbagajul unei Dacii Break. Am intrat in polemici. Am facut energizer-uri. Am navigat si am cantat. Am ecologizat. Am creat. Am fost la statia de epurare, unde ne-am turnat sticlute de colonie pe nas ( totusi in copacul de acolo cresteau cele mai bune mere si ceva imi spune ca nu era o coincidenta). Am vorbit despre realizarile si doleantele fiecaruia cu Maria. Ne-am luptat pe brelocuri. Ne-am jucat ping-pong. I-am chinuit pe Benito (Mussolini) si pe Mao (Tze-Tung). Aia din propozitia anterioara erau doi pisoi. Am facut schimb de expresii cu Endis. Am vizitat Piatra-Neamt si am cunoscut-o pe sosia lui Jake din Two and a half men. M-am ales cu porecla noua. Am scris doua poezii si un cantecel semnate Schizobanan si Gollum (aka Endis si eu). L-am cunoscut pe cel mai curtat barbat in viata, pe mister soapman, viceprimar in Bicaz, care ne-a dat si carte de vizita. Am regizat inca un film. Am vorbit despre ce ne doare cu micul nazist Vlad Dric si i-am cumparat Adrianei doua baxuri cu sapun, ca sa aibe. Am dansat pe Rammstein si ne-am uitat la Family Guy. Am invatat ca aia in care se pune apa e carafa si ca la maleta poti sa spui si helanca. Dar cel mai important, am invatat (sau mi-am reamintit) cat de bine si de frumos este sa cunosti oameni noi si sa razi cu ei, dar mai ales sa lupti pentru o cauza importanta. Mi-am schimbat nu numai mentalitatea, ci si modul de viata. Sa ai grija de natura si sa ai prieteni sunt doua lucruri tare misto. Si care se imbina frumos.
Urmeaza sa ma implic negresit in proiectele ce vor urma, sa incetez a-mi mai trozni degetele, sa fiu un exemplu intr-ale ecologiei si sa mai ies cu Schizobanan la cate-o bere, ca sa am cui sa-i spun "I'm so gay with my gayness", "Spirtu-i curat, beala-s", "Esti gay", "Te respect total", "Peace, babo, peace", "I love emo", "Delicious-ness-ness-ness" si celelalte mesaje notate pe inimioarele roz prinse-n piept. Caci pana la urma asta am fost, doua hipioate antisemite care s-au inteles de minune cu micul nazist. Oamenii sunt de toate felurile.
Miercuri plec in Grecia, deci ne vedem dupa ce incepe scoala. In cele ce urmeaza, poze:

My mamma says i'm special (cu Schizobanan)


Cu micul nazist


Pepenii Galbeni (Ana,Diana,Dana,Dina)


Soare(aka Andreea), Schizobanan (aka Endis), Pruna (aka Ioana), Gollum (aka eu), Dric (aka Vlad Nazi')


Jake


Tractorista

La multi ani celor morti, la multi ani celor vii

Pentru ca nu am avut acces la vreun calculator cu internet in ultimele doua zile, si pentru ca e mai convenabil asa, caci am doua urari de facut, tin sa-i urez, cu intarziere, ce-i drept, la multi ani stimabilului si monumentalului Hitch, care pe 13 august ar fi implinit 110 ani. Respect!
Alintacioasa (nu e in doom, m-ati prins!) noastra colega Anamaria (Any, Oaie, Emo, Bula cu gloss, pour les connaisseurs) implineste astazi 17 ani. La mai mare! Speram sa traim atata timp cat o sa-ti ia tie sa te maturizezi. Hei, nu e ceva de condamnat! Sunt o multime de persoane care isi doresc sa traiasca vesnic.
P.S: I love you, ca tot il dau pe HBO in seara asta de la 9, ca sa-l pot admira eu mai bine pe Gerard Butler.

...

Nu pot… a scrie

Nu stiu daca vi s-a intamplat vreodata, sau daca va puteti imagina.

Cand esti in culmea fericirii, si mergi la cineva cu ganduri bune si cu zambete cu greu inhamate in tine. Te priveste anevoios, pentru ca nu are chef. Tu deschizi o conversatie insemnificanta, cu speranta ca se va ivi un moment in care vrei reusi sa spui o gluma, si-ti vei spune :”unul s-a dus, au mai ramas 5.999.999.998” . In culmea gloriei, dupa ce esti multumit ca pana si intonatia ti-a iesit cum trebuie, se uita la tine si iti zice :”Nu-i amuzant. Chiar n-am chef acum”. Toate zambetele fug de colo **incoace**, fiecare la alta persoana, departe de tine, de unviersul tau. Ramai , inexplicabil, mut. Cateva secunde, cateva minute, cateva ore. Dupa trei saptamani inca nu poti. Singura ta indeletnicire, voisia si fericirea ta sincera nu vor mai fi impartasite. La fel si cu zambetele, si cu glumele, si cu tot optimisul ala pe care odata nu stiai in ce sertar sa-l mai asezi. Si oricat ai incerca, nu mai poti. Cuvintele nu vor sa mai iasa, si tu esti… frustrat.

Si uite asa, o persoana iti poate schimba viata. Probabil ca nici nu o sa-si dea seama. Isi va continua viata, iar majoritatea timpului si-o va petrece “neavand chef”. Urmatorul lucru de care iti dai seama,vei fi ajuns la varsta de patruzeci de ani, te uiti in oglinda, te uiti la partenerul tau de viata, la cei doi copii si la zamebtul palid pe care il ai acum, o umbrire a celui de alta data.

Fiti atenti la cei din jur. Nu-i lasati *nicio clipa sa isi piarda lucrurile in care cred(eau) cu adevarat.

*in conformitate cu noul DOOM.

Nu Va Impacientati!

Pentru ca Dede detine monopolul posturilor, indraznesc sa intrerup acest circuit vicios, si sa comit o crima, aceea de a va lipsi de diacritice.


Da, a venit scoala. Buuun. Si da, exista si profesori noi si elevi noi, unii mai diferiti decat altii. Insa noi suntem aceiasi.

La ordinea de zi: salutul oamenilor pe care ii cunosti de-a lungul coridoarelor, insotit de un zambet si o indiferenta apasata fata de ceilalti care, de obicei, te privesc un pic cam ciudat ( sau cel putin pe mine).

Deja se simte presiunea, incep zvonuri despre sezonul de baluri, primele teste anuntate,primele proiecte, primele note (la matematica, desigur). Profesorii incep sa se agite si sa intre serios in ceea ce numesc "materia interesanta de anul acesta". Dar socul lipseste. Emotia zace undeva, intr-o stare latenta.
Probabil inca a mai ramas in vacanta.

In privinta bobocilor, mi se par unii un pic mai infipti decat noi, altii un strop mai rasariti. Cert este ca ritualul liceului nostru de initiere este relativ non-violent, un plus pentru boboci/minus pentru inititiati, presupun.

Now everybody say: OLD NEWS!

Ceva nou?
Au inceput restaurarile liceului(undeva in jurul sfarsitului lunii august), soldate cu distrugerea curtii mari si inaccesibilitatea unei aripi a liceului.
Lipsa unuia dintre magazine=crima la coada/murit de foame/adu-ti sandwich(si apa).

Faptul ca vechea noastra clasa coincide cu cea noua nu face decat sa ne aminteasca de urma de banana stricata de deasupra tablei, si de bancile cu majoritatea numelor colegelor mele.

In principiu, acesta este sentimentul pe care mi l-au lasat primele doua saptamani petrecute in colegiul nostru "elitist". As relua titlul, but it has been done before.

Imagine all the people
Living life in peace.
(nu si in liceul nostru)

Amfora

In orasul nostru, pe nume Constanta, exista o galerie de arta disponibila cu intrare libera si vernisaje si tot tacamul. Amfora se cheama. Se afla exact vis-a-vis de vechiul cinematograf Republica. Din cate am auzit de la cei din jurul meu, putini stiu de ea si de valoarea (cat de mica a) ei. Tin sa v-o mentionez si sa v-o recomand, ori de cate ori va simtiti in stare de procesat arta moderna, abstracta,fotografica si cam tot ce este vizual si este realizat de artisti romani, majoritatea constanteni.
Cu aceasta ocazie intervin , desi cam prea tarziu, in PR-ul Festivalului International al Producatorilor de Film Independenti(IPIFF). In cinstea acestui festival,desfasurat in Mamaia,s-a realizat o expozitie de grafica ChiHae si fotografie. Intamplator, tocmai am vizitat-o desi imi doream s-o vizualizez inca de la deschidere, pe 14 iulie. Este o expozitie despre oameni si despre puritatea lor si legatura cu binele si raul, respectiv yin si yangul. Grafica contine niste infuente orientale, pe cand fotografia se refera la puritatea tineretii si la trecerea timpului(implicit cu efectele imbatranirii). Din nefericire, expozitia se incheie pe 21 iulie, asa ca profitati cat mai puteti.
In concluzie, incercati sa procesati si sa promovati cat mai mult arta in Constanta. Pentru inspiratie, puteti vizita Amfora sau Muzeul de Arta (which is really cool by the way).

Multumesc pentru atentie.

Cu si Despre- Dread-uri

Dread-urile au devenit din ce in ce mai populare in zilele noastre. Pentru unii, inseamna cultura urbana,libertate..ganja. Pentru altii inseamna un moft, ultimul « trend ».

Putini stiu semnificatia adevarata a dreadlocks-urilor. Intr-un scurt istoric ar tebui mentionat ca au aparut inca din cele mai vechi timpuri, inca din Egiptul antic. Sunt chiar reprezentate in numeroasele portrete ale zeitei hinduse Shiva. Numele se refera la faptul ca,la inceput, oamenii care purtau dread-uri erau oameni religiosi, cu frica (dread) de Dumnezeu.

Insa, in defitiniv, fenomenul a prins amploare in anii ’70, atunci cand lumea a luptat impotriva sistemului. In paralel cu miscarea punk a existat revolutia “africana” initiata de catre faimosul Bob Marley si muzica reggae.

Cultul rasta exista, intr-o mica masura in tara noastra. La un colt de strada,intr-un bar, pe plaja nu poti sa nu observi cate o domnisoara afisandu-se cu 1-2-3 dread-uri ingrijite, inchise frumos (probabil zilnic). Pe de alta parte, cutreierand noaptea tarziu vezi cateva aparitii cu parul « maciuca », « ars », « tapat » sau alte porecle pe care eu le consider rurale.

Metamorfozarea parului tau in dread-uri cere o oarecare masura de curaj si determinare. Trebuie sa fii constient ca, odata ce nu-ti vor mai fi pe plac vei fi nevoit sa te tunzi.. zero. Insa asta nu-i opreste pe cei dintre noi care aleg aceasta cale. Sfatul meu catre tine, aspirant la adoptarea cultului rasta este intamplator cules de pe trilulilu, si suna cam asa :

« Ganja nu te face jamaican, asa cum dread-urile nu te fac rastafarian. »

Unde ai fugit?

Nu tu, cel care citesti. Ma refer strict la amabilitatea in Romania. Nu stiu daca observati in viata de zi cu zi, in societate, sictirul atat al functionarilor publici cat si al celor privati.
Adolescent, adult, batran. Cand mergi la cumparaturi, problemele tale ince la casa de marcat. Acolo intalnesti o casierita [eventual relativ supraponderarla] care te priveste urat gandindu-se probabil "Hmm la ce s-o mai fi hlizind si asta". Recunosc, unii sunt mai amabili si se schinchisesc uneori sa dea un buna ziua cu jumatate de gura transformandu-se in jumatate de zambet.
In orice caz, lipsa de bunavointa si respect nu se opreste aici. Aceasta boala a ajuns atat de departe, incat a afectat pana si ce era odinioara legatura contribuabilului (caruia timpul ii permitea doar cateva pagini concise) cu lectura. Da, vorbesc despre media, respectiv despre ziare. Intr-o scurta vizita la Muzeul de Istorie si Arheologie al fumosului nostru oras, vei observa vechi specimene de ziare unde, pot spune cu sinceritate ca pana si cele mai mici si banale articole semanau cu extrase din romane. Astazi, ziarul cu cel mai mare tiraj se intampla sa fie un tabloid. Cred ca recunoasteti genul. Titlu mare, rosu pe prima pagina cu cel mai mare scandal monden alaturi de care se adauga nimeni alta decat o starleta porno semi -invesmantata. Ganditi-va ca 300.000 de romani achita acel ziar, si ca majoritatea tabloidelor acopera topul tirajelor. Poate ca pretul e de vina. Sau poate setea romanilor de ce ar fi considerat in alte parti "the american dream".
Exemple ar mai fi de dat. Cand avem de-a face cu o problema, se poate discuta usor despre ea. Insa cel mai greu procedeu este gasirea unei solutii.
O solutie pentru cultivarea mintii si informarea concreta a romanilor? Extrem de dificil. Poate ca primul pas ar fi o campanie pro educatie si cultivare. Dar s-au facut pana acum si "rezultatul" se simte. Poate ca ar trebui restrictionate/ingradite surselece conduc oamenii inapoi spre primitivism. Dar unde ar mai fi loc pentru libertate atunci? Ma refer, desigur, la libertatea presei sau libertatea de alegere a genului de muzica preferat.

Totul e relativ. Astept sugestii si propuneri. Chiar si dezbatere cu cineva care nu imi impartaseste opiniile.

Material

Mă joc cu plastilină.O turtesc cu podul palmei mele transpirate.O amestec cu ulei de in şi fum de ţigară ieftină.O alungesc,o strivesc,o rup în mii de fărâme.E materialul meu,e baza.Eu sunt Creatorul.
Arunc fărâmele moi şi colorate peste masa pătată şi scorojită.Plouă cu plastilină.Acum,lichidul auriu şi sclipicios al mândriei îmi inundă pielea,venele,carnea:se fixează în oase.E atât de multă mândrie acolo,încât începe să se individualizeze cu eul meu:sunt un Creator egoist,meschin.
Apuc un nou tub de plastilină.Îl strivesc plină de amărăciune,cu o cruzime inexplicabilă.Sufăr.Ştiu,în adâncul creierului meu condamnat la supliciu,acoperit de doua kile de praf,că sunt un Creator slab.Plastilina,însă,mă împroaşcă cu glorie.Ea e diformă şi lipsită de veleitate.Eu,cu harul meu,o pot transforma.Sunt plină de vervă şi n-am idee cât de tare mă înşel...
Încep construcţia oraşului cu strada.O,nu!Eu nu voi fi un stăpân permisiv!Cetăţenii oraşului de plastilină vor avea de respectat cele mai stricte legi.Pentru cei care vor sădi în suflete îndoială,pentru nerecunoscătorii care îmi vor nesocoti puterea,am pregătit cea mai dulce pedeapsă:podul palmei mele!Iar vorbeşte în locul meu lichidul stătut ce-mi sălăsluieşte în oase,devenit portocaliu în urma amestecului cu sângele învechit,obosit,putrezit...
Strada a ieşit perfect.E verde,cu incrustaţii geometrice.De o parte şi de alta a străzii-iarbă roşie.Case negre.Copaci n-am să fac.Sunt prea mândrii şi falnici,iar oamenii vor începe să clevetească.Se vor revolta şi vor dori libertate.Ajunge,deci,atât.
Omul.Presiunea e prea mare şi mă turteşte.Încep să văd în jurul meu doar chipuri urâte,desfigurate.Din păcate,urâţenia este esenţială într-o lume perfectă.La fel şi sărăcia şi lipsa de libertate.Ca să nu aibe oamenii pe ce să se certe...
Ochi uriaşi,guri mici,urechi de elefant.Piele gri-verzuie.Păr?Nu e nevoie...ar fi doar o grijă în plus!Dacă nu au păr,nu au nevoie nici de şampon,deci am împuşcat doi iepuri dintr-o lovitură.Tălpile vor fi neapărat late,pentru mai multă stabilitate şi mai puţină mobilitate.Le-aş face chiar şi o coadă,dar mă gândesc la faptul că hidoşenia are şi ea o limită...
Am terminat!Acum mă pot odihni.Poate că sunt un Creator mândru,dar oraşul meu de plastilină e perfect.E un loc de pace şi linişte...Vai!Acum,când privesc mai atent,e oribil!Monştrii nervoşi,cu picioare enorme,care nu se pot urni din loc.Strigă şi înjură.Pesemne că am uitat să le modelez personalitatea.Ploaia colorată care cade îngroapă casele negre,îmi sufocă şi ucide copiii hidoşi.Mâhnită,jignită,mistuită de furie,fac un gest necugetat: trei lovituri cu podul palmei şi e gata.Universul de plastilină perfect e sucombat,transformat în mâl gros de culori,din care se mai desprinde câte o bucată ce a reprezentat cândva mâna monstrului nevinovat.
Sunt răpusă de remuşcări.Mă gândesc ce fel de Creator e Dumnezeu.El nu şi-a bătut joc de noi,aşa cum eu mi-am bătut joc de omuleţii de plastilină.
Îmi înţep oasele cu lancea iubirii.Aştept până se scurge şi ultima picătură de mândrie din ele.Până atunci,plastilina se joacă cu mine...

American Nightmare

America…ţara tuturor posibilităţilor, a clişeelor, a ipocriziei.Ce frumos!Câţi dintre noi nu şi-ar dori să locuiască în New York, într-un zgârie-nori cu arhitectură ultra-modernă, poate la etajul 43, într-un apartament cu vedere la Central Park? Să se plimbe cu liftul, apăsând la întâmplare pe butoane, sau cu taxiurile galbene, conduse de imigranţi cu turban, care nu cunosc limba engleză? Oameni cu ochi mici, migdalaţi, care se uită curioşi la tine,în timp ce te raţoieşti la ei şi gesticulezi: „La JFK,repede,repede!”, ca în filmele americane proaste.
Dar cine ar vrea să răsfoiască reviste care promovează manechine anorexice,schimonosite,drept idealuri de frumuseţe şi modele ale societăţii,demne de urmat? Să-şi plângă de milă,deprimat,din cauza măsurilor XXL de la haine,în timp ce mai iau o înghiţitură de junk-food?
Oare cine ar fi de acord să facă o plimbare noaptea (neînarmat!) printr-unul dintre cartierele inundate de toxicomani şi de prafuri ale New York-ului, trecând pe lângă indivizi marginalizaţi de societate, care umblă cu armele la vedere,din dorinţa de a epata, de a intimida?
E vreunul dintre voi care ar adula un preşedinte primitiv, care involuează, care se arată nepăsător faţă de lacrimile mamelor îndurerate, ale căror copii nu se vor mai întoarce de pe câmpul de luptă,închegat cu sânge? Preşedintele-păpuşar, care controlează destinele ca şi cum ar manevra marionete, pentru că ţine în mâini sforile puterii.
Dar cu economia capitalistă cum e? Suntem liberi,desigur! Dacă dispunem de bani! Şi din nefericire, din acest moment nu mai evoc doar povestea Americii, ci pe cea a lumii.
Se duc lupte pentru supremaţie în sferele sociale, politice, economice, culturale, religioase…Câţi dintre noi nu aşteaptă,tensionaţi,să stoarcă sau să fie storşi de bani, putere, cinste şi, în final, demnitate?
Sunteţi speriaţi.Si de ce nu aţi fi?La fiecare colţ de stradă din lume vă aşteaptă oricare trei persoane, gata să vă înhaţe, să vă jefuiască, să vă umilească.Nu le urâţi! Aţi uitat că sunt la fel ca voi?
Aşa că dacă locuieşti în New York şi ai vedere la Central Park ,s-ar putea să fii invidiat. Dar s-ar putea să fii mai ghinionist decât un ţăran analfabet dintr-un sat de munte al României, care trăieşte într-un bordei făcut din chirpici,pentru că demnitatea şi valorile tale spirituale sunt undeva pe linia pământului şi nu ajung până acolo sus, la tine, la etajul 43…