titlu inca incert (piece by Malainah)

O zi superba, si totusi sunt inchisa in casa. Ma uit la un perete incarcat cu postere. Langa mine, cel mai bun prieten, un ursulet de plus. E trist nu? Te intrebi de ce imi e el cel mai bun prieten ? Raspunsul este unul usor si poate straniu. Pentru ca nu ma face sa zambesc. Uitandu-ma la un poster cu Connie Francis gandul ma poarta departe, toata camera isi pierde din materialitate si fata divei se pierde in infinit. In schimb imi apare o oglinda ca de apa. Ma uit la fata ridata de la prea multe zambete imprastiate aleatoriu, la ochii pierduti. De ce fac asta ? De ce nu pot trece cu o privire macabra si stearsa pe langa tine ? De ce imi contractez cei 46 de muschi ai fete, ca sa te simti bine ? Nu m-ar scoate cu nimic din starea morbida. Dar asta te face sa ma consideri o persoana buna, placuta, care e mereu gata sa ajute. Defapt, eu nu-mi doresc asta, ba dimpotriva, imi doresc sa ma hranesc cu sufletul tau, sa-ti savurez imaginarul genial. Nu esti genial ? Nu conteaza, orice farama conteaza; si cand se ajunge la 1000 de farame genialitatea e echivalata. Te doare ? Stiu. Dar suferinta ta imi ofera o satisfactie exagerbata, iar lacrimile au un gust dulce, prin amaraciunea lor. Arta provine din suferinta. Lasa-ma sa fiu artista ta. O sa fiu numai a ta, daca imi oferi fiecare sinapsa din trupul tau, fiecare gand, chiar amintire. Mi le voi insusi pe toate si iti voi crea cel mai frumos desen, cea mai frumoasa carte, sculptura, chiar si mancare pompoasa, sau poate o sa inventez un brand nou de masini care se vor vinde la cele mai inalte preturi in toata lumea sau poate chiar si mai departe .... doar pentru tine. Iti doresti asta. Innebunesti. Iti perzi mintile. Zambesc. Incepi sa plangi. Eu zambesc. Urlii de durere. Tot zambesc. Acum iti mai face placere ? Vrei sa continui ? Vrei sa imi vezi zambetul frumos de copila fericita? Uneori iti trebuie mai mult decat o fapta buna pentru asta…
Dar se deschide usa cu un scartait care ma scoate din starea de visare, sau retardare mentala. Nici nu a apucat sa imi curga o lacrima din ochii inrositi. Ma intorc spre intrus. Dupa ce analizeaza ceea ce vede, ma intreaba prieteneste:
-Buna, ce faci?
Oribil. Groaznic. Mizerabil. Apuc ursuletul strans, il inclestez la piept. Imi vine sa explodez in mii de bucatele, sa ii ofer camerei culoarea mea,-Bine, cu zambetul larg pe buze.

Iubirea desenează cu lumină - Episodul 3

A doua zi,la şcoală,Ian o strigă timid pe Mara şi intră în vorbă cu ea.Îi spuse că o altă pasiune a sa era lectura şi o invită la o librărie care avea în incintă şi o ceainărie.Mara acceptă încantată invitaţia,în timp ce colegele sale de clasă priveau invidioase cum Ian îi zâmbeşte candid tinerei cu ochi verzi.

Micuţa şi cocheta librărie de pe strada Eroilor le apăru celor doi tineri mai fermecătoare ca niciodată,pentru că acum erau conduşi de un sentiment prea puternic pentru a fi înfruntat:iubirea.Mara şi Ian s-au aşezat în cel mai îndepărtat colţ faţă de ieşire,lăsându-se vrăjiţi de semiobscuritatea camerei,care le estompa trăsăturile feţei şi îi făcea să pară vrăjiţi şi totodată predestinaţi unul celuilalt.Fereastra devenită opacă din cauza aburilor ceaiului se constituia într-un zid care îi apăra pe adolescenţi de mirajele lumii,făcându-i captivi în propriul univers,în care puteau construi,colora,desena cu lumină.Erau amândoi tăcuţi,dar nu pentru că nu ar fi avut ce să-şi spună,ci pentru că nu puteau înceta să se privească.Deveniseră dependenţi unul de altul,o singură entitate:respirau acelaşi aer şi se hrăneau unul din celălalt,ochii lor refuzau să clipească.Dintr-o dată,lui Ian I se păru că cel mai firesc lucru pe care îl poate face este să o sărute pe Mara.Buzele lor se sudară într-un dulce sărut,ce avea să pecetluiască iubirea confuză în care se adânceau.Mara s-a retras,uimită,şi a încercat să spună ceva,însă Ian i-a luat-o înainte:”Şşş!Nu spune nimic.O să-l strici…”.Din nou tăcere.Băiatul a strâns mâna tinerei de care era îndrăgostit între ale sale şi stătură aşa,nemişcaţi,până când librăria s-a golit,ceaiul s-a răcit,timpul s-a terminat…


-Ian,trebuie să plec…
-Vrei să pleci?
-Nu.
-Atunci stai…
-Nu mai e timp!
-Mara,timpul se fabrică din iubire.Eu te iubesc!
-Atunci mai rămân…

Şi au rămas…au rămas împreună,uniţi de toate lucrurile minunate pe care le aveau în comun.Ian o conducea pe Mara acasă în fiecare zi,după terminarea orelor şi vorbeau despre vrute şi nevrute,fără ocolişuri sau prejudecăţi.Simţeau că se cunosc de-o viaţă şi că îşi pot spune orice,fără ca iubirea lor să fie afectată.

-Ian,crezi că a existat vreodată o iubire la fel de mare ca a noastră?
-Desigur.În cărţi.
-Atunci suntem şi noi personaje…
-Nu,suntem oameni.
-Dar iubirea noastră?E o poveste?-Doar dacă e inspirată din realitate…
-Ian,cum vezi viitorul nostru?
-Fericit.Pentru că o să fim împreună…
-Te iubesc…Hai să fugim!Să nu ne oprim până nu prindem aripi veline!Să ne înmuiem degetele în lichidul cerului şi să modelăm din nori ploaie difuză,pe care s-o aruncăm peste pământ.
-Iar eu să beau ploaie şi să mă transform în zmeu…tu să tragi de sfori şi să mă menţii in aer…
Mara închide ochii săi imenşi şi simte cum fluturi din pandişpan îi zboară prin stomac.Ian îi atinge obrajii calzi şi îi sărută buzele vinovate de iubire.Ce rotund e soarele!Şi ce fierbinte…

9 secunde

Mirosul impregnat în pielea ei de mai bine de doi ani, ceva ce aduce a vanilie, trezeşte acum amintirea clipelor ce altădată îi dădeau peste cap bătăile inimii care crăpau pieptul fin, iar sângele se împrăştia în cascade fierbinţi revărsate în inimă adânc. Se iubeau.
E moale. Simte. E catifelată. Lacrimile nu ezită să apară. E albă. Pielea ei, o hartă întreagă şi veche care îngroapă amintiri şi simţiri grele, uşor de descoperit dar prea complicat să fie controlate sau stăpânite.
Îşi aminteşte cum era în întregime a lui, se dăruia fără ezitare; ştia şi aştepta ca degetele lui să-i încalece gamba , apoi să se urce,uşor, cotind spre genunchi şi ţinând-o drept în faţă.
Încercă să imite gesturile lui. Realizează că nici măcar ea nu se cunoaşte la fel de bine cum o cunoştea el. Atingerile ei nu înseamnă nimic. Nu-i face inima să i-o ia din loc şi să mute munţii,iar sângele care de-abia s-ar prelinge din vinişoare n-ar putea nici măcar să înece o musculiţă. Ar vrea să mai îşi dea o şansă dar deja pielea ei ca şi mângâiată cu spini.
Dezamăgită şi fără pic de încredere în paşii ei, se îndreaptă spre fereastra mare, aproape cât un perete de înaltă. Priveliştea e frumoasă, dar prea agitată. Cândva trecuse peste acest lucru uşor. Era mai frumos când era el acolo în spate, sprijinit de palmele ei şi privindu-şi reflexiile nudurilor reciproc, lipsiţi însă de acel instinct animalic, aparent prezent.
Revenind la agitaţia de jos şi la felinarele veşnic aprinse, îşi aminteşte că e singură, şi nu pentru un moment, sau pentru ca Emil ar fuma o ţigară(ar fi vrut ea),nici măcar o săptămână. Realizează acum, în faţa acelui geam îmbibat cu urmele degetelor lui,a palmei ei, cu un sentiment de ură nejustificată de sine, că va fi pentru totdeauna aşa.
Deschide fereastra, de această dată fără ezitare , priveşte încă o dată larg imaginea nopţii de vară asupra acelui oraş ca şi cum ar înghiţi cu ochii panorama. Genunchii încep să-i tremure. Mai are doar un singur pas…9 secunde îi ajung cât să parcurgă în cădere liberă cele 12 etaje. Ştie că nu există cale de întoarcere în faptele ei,nici măcar în dragoste, iar iubirea pentru el reprezentând doar o piedică în viitor lui şi în viaţa ei totul.
În spate,la etajul 12, în apartamentul 47 lampa continuă să lumineze vag livingul şi o urmă în hol; sticla de whisky goală este aruncată pe duşumea, ţigările împrăştiate pe măsuţa de bambus. Toate acestea construiau o viaţă,cândva, acum 9 secunde…