Mirosul impregnat în pielea ei de mai bine de doi ani, ceva ce aduce a vanilie, trezeşte acum amintirea clipelor ce altădată îi dădeau peste cap bătăile inimii care crăpau pieptul fin, iar sângele se împrăştia în cascade fierbinţi revărsate în inimă adânc. Se iubeau.
E moale. Simte. E catifelată. Lacrimile nu ezită să apară. E albă. Pielea ei, o hartă întreagă şi veche care îngroapă amintiri şi simţiri grele, uşor de descoperit dar prea complicat să fie controlate sau stăpânite.
Îşi aminteşte cum era în întregime a lui, se dăruia fără ezitare; ştia şi aştepta ca degetele lui să-i încalece gamba , apoi să se urce,uşor, cotind spre genunchi şi ţinând-o drept în faţă.
Încercă să imite gesturile lui. Realizează că nici măcar ea nu se cunoaşte la fel de bine cum o cunoştea el. Atingerile ei nu înseamnă nimic. Nu-i face inima să i-o ia din loc şi să mute munţii,iar sângele care de-abia s-ar prelinge din vinişoare n-ar putea nici măcar să înece o musculiţă. Ar vrea să mai îşi dea o şansă dar deja pielea ei ca şi mângâiată cu spini.
Dezamăgită şi fără pic de încredere în paşii ei, se îndreaptă spre fereastra mare, aproape cât un perete de înaltă. Priveliştea e frumoasă, dar prea agitată. Cândva trecuse peste acest lucru uşor. Era mai frumos când era el acolo în spate, sprijinit de palmele ei şi privindu-şi reflexiile nudurilor reciproc, lipsiţi însă de acel instinct animalic, aparent prezent.
Revenind la agitaţia de jos şi la felinarele veşnic aprinse, îşi aminteşte că e singură, şi nu pentru un moment, sau pentru ca Emil ar fuma o ţigară(ar fi vrut ea),nici măcar o săptămână. Realizează acum, în faţa acelui geam îmbibat cu urmele degetelor lui,a palmei ei, cu un sentiment de ură nejustificată de sine, că va fi pentru totdeauna aşa.
Deschide fereastra, de această dată fără ezitare , priveşte încă o dată larg imaginea nopţii de vară asupra acelui oraş ca şi cum ar înghiţi cu ochii panorama. Genunchii încep să-i tremure. Mai are doar un singur pas…9 secunde îi ajung cât să parcurgă în cădere liberă cele 12 etaje. Ştie că nu există cale de întoarcere în faptele ei,nici măcar în dragoste, iar iubirea pentru el reprezentând doar o piedică în viitor lui şi în viaţa ei totul.
În spate,la etajul 12, în apartamentul 47 lampa continuă să lumineze vag livingul şi o urmă în hol; sticla de whisky goală este aruncată pe duşumea, ţigările împrăştiate pe măsuţa de bambus. Toate acestea construiau o viaţă,cândva, acum 9 secunde…
Se afișează postările cu eticheta Vns Vorbeşte. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Vns Vorbeşte. Afișați toate postările
vineri, 16 mai 2008
miercuri, 7 mai 2008
Între rai şi iad ,chiar e Pământul?
De când e lumea se ştie că viaţa perfectă, fără de griji este în Rai, dar pana atunci avem de aşteptat o viaţă pe Pământ. La fel de bine se ştie că sufletul târât prin păcate o viaţă întreagă, este aruncat în pivniţa iadului fără de scăpare in care fiecare păcat săvârşit îţi este „răsplătit” cu alte 1000 de dureri. Dar viaţa de pe Pământ? Cum e ea mai exact?
Să aruncăm o privire pe o stradă oarecare, dintr-un oraş oarecare, într-un centru. Îmi sar în ochi tipul de oameni la patru ace, parfumaţi, prezentabili, dar cu un aer de superioritate la cel puţin 5 cm de sol; pe dinăuntru un dezastru total. Mă rotesc încă o dată, găsesc persoane încărcate de un trecut care si-a lăsat greu amprenta pe chipurile distorsionate; sunt prea modeste, încearcă să se facă nevăzuţi prin mulţime. Probabil se grăbesc la serviciu sau acasă, unde îi aşteaptă o familie caldă sau poate…doar o cameră caldă. Mă deranjează un sunet care cel mai probabil vine de la un telefon mobil. Mă întorc,zăresc un grup de oameni „prea şmecheri” pentru ce se întâmplă în jurul lor. Ei ascultă o amărâtă de manea în mijlocul străzii, la un mobil cel mai probabil « ciordit ». Privesc în jos dezamăgită, dar şi aici mă lovesc de imaginea unor persoane care probabil nu mai figurează demult in vreun act, uitaţi de lume, bătuţi de soartă, care se târăsc pur si simplu pe asfaltul gol şi prea murdar, cu capul ridicat spre lume, o lume probabil mai buna pentru ei, scoţând aceleaşi cuvinte „daţi-mi şi mie 1 mie de lei » ,iar cu puţin noroc încheind cu „să vă ajute Dumnezeu”. Fug cât văd cu ochii, dar mă trezesc în mijlocul unui grup de copii mai degrabă fără cei 7 ani de acasă. Se agaţă de mine mai rău ca lipitorile şi nu-mi dau drumul până când nu le „iese ceva” …Mă arunc pe o bancă mai încolo, îngrozită de ce se întâmplă în jurul meu. Mă cuprinde spaima, mai apoi liniştită de muzica în surdină a unei chitare cam dezacordate; alături de ea o voce şi o tobă improvizată. Sunt nişte tineri care cântă impecabil, însă nu prea încrezători în viitorul lor .Au o cutie frumos colorată ,unde cine se îndură, aruncă o monedă. Lumea e prea obosită să-i mai audă. Hotărăsc că am văzut prea mult, aşa că mă retrag . Prea târziu…prietenii mei deja m-au încolţit.
Ne-am retras într-un spaţiu prea pretenţios. Comand o ciocolată caldă şi mă scufund in ea gândindu-mă ce este defapt viaţa de pe Pământ mai degrabă.

Etichete:
comportament,
iad,
NOT MY BEST,
rai,
strada,
viata,
Vns Vorbeşte
joi, 17 aprilie 2008
Ticket to the other side
Creme, parfumuri, farduri, lumini, o oglindă uriaşă. Mă simt ca şi cum aş fi la Hollywood. De fapt…chiar sunt la Hollywood. Sunt îngheţată de panica până în măduva oaselor. În propria mea cabină, decorată kitchos de designeri ,cică ,apreciaţi. Da, uşa cabinei mele; are o stea aurie pe care este bătut chiar numele meu. ” Cum am ajuns aici? Ce am făcut?” Plâng. Mă arunc pe canapeaua prea luxoasa şi respir aerul mult prea poluat cu un miros fin,de parfum scump,franţuzesc. Tremur. Ştiu că vroiam să fac ceva important înainte de a părăsi aceasta încăpere şi mă voi alătura celor doi bodyguardzi ai mei musculoşi , dar fără o fărâmă de creier. Ciudat, şi oamenii sunt ai mei…”Îmi place mie ce fac?” urlu furioasă, regăsindu-mă din nou in faţa oglinzii, privind mai degrabă imaginea ca pe o străină periculoasă, care îmi pune viaţa în pericol. Răspunsul îl ştiu, dar nu am de ales, mă calmează doar gândul ca sunt visul oricărei femei din afara acestui loc încărcat cu atâtea laude, atâtea premii, un loc plin de istorie şi unde istoria este scrisă de către oameni ca mine. Dar îmi lipseşte ceva: încrederea în mine. „Nu te mai holba aşa la mine?” mă răstesc către străina. Îi smulg pielea de pe faţă cu unghiile de un roşu aprins şi lucios. Parcă mă simt mai bine. Am reuşit deja s-o fac să tacă. Credea ca sunt nebună. Mă scufund în gresia rece cu ochii aţintiţi spre tavan. Încerc să-mi dau seama ce se află in faţa ochilor mei,dincolo de plafonul alb şi întunecos. O voce enervantă anunţă din spatele uşii masive că în 5 minute ar fi cazul să fiu pregătită pentru marele concert de lansare a celui de-al şaselea album „ Ticket to the other side” .Şi este chiar albumul meu! „De ce nu te bucuri?” zâmbesc fals către un manechin cu o peruca aruncată la nimereala. Nu are nicio reacţie. Din acest moment realizez că toţi oamenii care mă ascultă au acelaşi chip cioplit si rece; nu sunt mişcaţi în niciun fel de muzica mea ,vocea mea mai degrabă falsă. Eu îmi iubesc trupul. Şi ei mi-l iubesc. M-am vândut lor în schimbul unei vieţi fără pic de viaţă.
Defilez unpic, cu nişte mişcări lente care fac parte din coregrafie. „ Să te ia dracu`! „ zbier, lipsită de puteri către un sertar deschis. M-am lovit în el. Trebuie să mă reculeg! Defapt îmi iubesc canapeaua asta mov…şi tot ce au făcut toţi oamenii ăştia pentru mine. „Iubito,am sosit!”. „Două minute,mon chery !” răspund cu o voce subţire ,ca de păpuşă.
Mă arunc înapoi pe canapea,privesc în gol. Simt cum acul rece îmi străpunge pielea fină. Pot să rabd, în curând totul va fi bine. Mă las întinsă pe spate…

Abonați-vă la:
Postări (Atom)