...

Nu pot… a scrie

Nu stiu daca vi s-a intamplat vreodata, sau daca va puteti imagina.

Cand esti in culmea fericirii, si mergi la cineva cu ganduri bune si cu zambete cu greu inhamate in tine. Te priveste anevoios, pentru ca nu are chef. Tu deschizi o conversatie insemnificanta, cu speranta ca se va ivi un moment in care vrei reusi sa spui o gluma, si-ti vei spune :”unul s-a dus, au mai ramas 5.999.999.998” . In culmea gloriei, dupa ce esti multumit ca pana si intonatia ti-a iesit cum trebuie, se uita la tine si iti zice :”Nu-i amuzant. Chiar n-am chef acum”. Toate zambetele fug de colo **incoace**, fiecare la alta persoana, departe de tine, de unviersul tau. Ramai , inexplicabil, mut. Cateva secunde, cateva minute, cateva ore. Dupa trei saptamani inca nu poti. Singura ta indeletnicire, voisia si fericirea ta sincera nu vor mai fi impartasite. La fel si cu zambetele, si cu glumele, si cu tot optimisul ala pe care odata nu stiai in ce sertar sa-l mai asezi. Si oricat ai incerca, nu mai poti. Cuvintele nu vor sa mai iasa, si tu esti… frustrat.

Si uite asa, o persoana iti poate schimba viata. Probabil ca nici nu o sa-si dea seama. Isi va continua viata, iar majoritatea timpului si-o va petrece “neavand chef”. Urmatorul lucru de care iti dai seama,vei fi ajuns la varsta de patruzeci de ani, te uiti in oglinda, te uiti la partenerul tau de viata, la cei doi copii si la zamebtul palid pe care il ai acum, o umbrire a celui de alta data.

Fiti atenti la cei din jur. Nu-i lasati *nicio clipa sa isi piarda lucrurile in care cred(eau) cu adevarat.

*in conformitate cu noul DOOM.

Unde ai fugit?

Nu tu, cel care citesti. Ma refer strict la amabilitatea in Romania. Nu stiu daca observati in viata de zi cu zi, in societate, sictirul atat al functionarilor publici cat si al celor privati.
Adolescent, adult, batran. Cand mergi la cumparaturi, problemele tale ince la casa de marcat. Acolo intalnesti o casierita [eventual relativ supraponderarla] care te priveste urat gandindu-se probabil "Hmm la ce s-o mai fi hlizind si asta". Recunosc, unii sunt mai amabili si se schinchisesc uneori sa dea un buna ziua cu jumatate de gura transformandu-se in jumatate de zambet.
In orice caz, lipsa de bunavointa si respect nu se opreste aici. Aceasta boala a ajuns atat de departe, incat a afectat pana si ce era odinioara legatura contribuabilului (caruia timpul ii permitea doar cateva pagini concise) cu lectura. Da, vorbesc despre media, respectiv despre ziare. Intr-o scurta vizita la Muzeul de Istorie si Arheologie al fumosului nostru oras, vei observa vechi specimene de ziare unde, pot spune cu sinceritate ca pana si cele mai mici si banale articole semanau cu extrase din romane. Astazi, ziarul cu cel mai mare tiraj se intampla sa fie un tabloid. Cred ca recunoasteti genul. Titlu mare, rosu pe prima pagina cu cel mai mare scandal monden alaturi de care se adauga nimeni alta decat o starleta porno semi -invesmantata. Ganditi-va ca 300.000 de romani achita acel ziar, si ca majoritatea tabloidelor acopera topul tirajelor. Poate ca pretul e de vina. Sau poate setea romanilor de ce ar fi considerat in alte parti "the american dream".
Exemple ar mai fi de dat. Cand avem de-a face cu o problema, se poate discuta usor despre ea. Insa cel mai greu procedeu este gasirea unei solutii.
O solutie pentru cultivarea mintii si informarea concreta a romanilor? Extrem de dificil. Poate ca primul pas ar fi o campanie pro educatie si cultivare. Dar s-au facut pana acum si "rezultatul" se simte. Poate ca ar trebui restrictionate/ingradite surselece conduc oamenii inapoi spre primitivism. Dar unde ar mai fi loc pentru libertate atunci? Ma refer, desigur, la libertatea presei sau libertatea de alegere a genului de muzica preferat.

Totul e relativ. Astept sugestii si propuneri. Chiar si dezbatere cu cineva care nu imi impartaseste opiniile.

Vintage

O copilă dă raiduri prin dulapul bunicii. »Ce de haine frumoase !« , îsi spune. Le scoase atent de pe umeraş, se probă cu toate rochiile, care mai de care colorate şi mai alese. Se privi în oglindă şi se gândi: « Waw, incredibil ! De ce nu se mai imbracă lumea aşa ? ». După aceea, le atarnă neglijent înapoi pe umeraşe şi fugi la strigatele mămicii. Însă pe drumul spre casă, işi aduse aminte de culorile si texturile acelor rochii, şi sentimentul unei atingeri ca de mătase îi străbătu corpul de la coate până la genunchi.

A doua zi scotoci prin dulapul mamei. Observă alte rochii cu potenţial, de data aceasta mai practice, mai bumbăcoase. Se amuză teribil pe seama unei bluze de un argintiu cu reflexe şi cu umerii mari şi pufoşi,pe care mama sa o botezase Ivana. Incearcă un sacou şi o fustă, dar nu erau pe gustul ei. Se întreabă dacă mama sa avusese aceleaşi păreri despre hainele bunicii. Dar o încercă foamea. Aşează din nou hainele la loc destul de neîngrijit,şi fugi în bucătarie.

Fară să-şi dea seama, timpul a trecut, iar căutarile în dulapurile înaintaşelor sale sunt de domeniul trecutului. Acum are hainele ei, destul de non-conformiste. Pe stradă mai întoarce capul din cănd în când după o rochie vaporoasă în stil clasic, ce îi aduce aminte de rătăcirile ei prin hainele bunicii şi ale mamei.

Vi s-a întamplat şi vouă să umblaţi prin trecutul unei persoane. Hainele spun foarte multe lucruri despre ce a fost în viaţa unui om. Şi acolo căutaţi puncte de reper către sufletul respectivului. Instinctiv. Şi vă uimiţi atunci când vedeţi un lucru frumos din trecut, întrebându-vă de ce nu se mai poartă.

Cu sigurantă că , la un moment dat, aţi fi dorit să vă însuşiţi o mică părticică din ceea ce înseamnă trecut, istorie. Pentru că, involuntar, o simplă piesă poate deveni o amintire, o povestioară memorabilă care merită povestită la o ocazie în familie Hainele « trecute » sunt prezente în jurul nostru, chiar dacă nu ne dăm seama.

Uneori, căutand un oarecare obiect descoperim o particică din ceea ce acum numim vintage. Spre rxrmplu, într-o plimbare aleatorie prin orice oraş, descoperim magazine cu vitrine inscripţionate « Haine la kilogram » sau « Mărfuri de calitate aduse din… ». Din curiozitate, puteţi intra să aflaţi în ceea ce constau. Mirosul nu este tocmai îmbietor, iar expunerea poate lăsa de dorit. Dar multe idei bune s-au nascut din lucruri vechi, părăsite într-un loc care poate părea fără scăpare. Un obiect de vestimentaţie vintage poate genera mai multă admiraţie decât echivalentul său în haine « de firma ».

Părerea despre lucruruile vechi, probabil că nu v-am schimbat-o. În mod neprevăzut, aprecierea amintirilor legate de obiecte din trecut a devenit o arta pe cale de dispariţie. Însă, poate că am împrospătat într-o oarecare măsură perspectiva voastră asupra trecutului, amintirilor. Şi poate că un mic gând s-a impregnat în adâncul minţii voastre,luptându-se cu acele părţi care vă subjuga modei şi stilului modern de a trăi.

Între rai şi iad ,chiar e Pământul?

De când e lumea se ştie că viaţa perfectă, fără de griji este în Rai, dar pana atunci avem de aşteptat o viaţă pe Pământ. La fel de bine se ştie că sufletul târât prin păcate o viaţă întreagă, este aruncat în pivniţa iadului fără de scăpare in care fiecare păcat săvârşit îţi este „răsplătit” cu alte 1000 de dureri. Dar viaţa de pe Pământ? Cum e ea mai exact?
Să aruncăm o privire pe o stradă oarecare, dintr-un oraş oarecare, într-un centru. Îmi sar în ochi tipul de oameni la patru ace, parfumaţi, prezentabili, dar cu un aer de superioritate la cel puţin 5 cm de sol; pe dinăuntru un dezastru total. Mă rotesc încă o dată, găsesc persoane încărcate de un trecut care si-a lăsat greu amprenta pe chipurile distorsionate; sunt prea modeste, încearcă să se facă nevăzuţi prin mulţime. Probabil se grăbesc la serviciu sau acasă, unde îi aşteaptă o familie caldă sau poate…doar o cameră caldă. Mă deranjează un sunet care cel mai probabil vine de la un telefon mobil. Mă întorc,zăresc un grup de oameni „prea şmecheri” pentru ce se întâmplă în jurul lor. Ei ascultă o amărâtă de manea în mijlocul străzii, la un mobil cel mai probabil « ciordit ». Privesc în jos dezamăgită, dar şi aici mă lovesc de imaginea unor persoane care probabil nu mai figurează demult in vreun act, uitaţi de lume, bătuţi de soartă, care se târăsc pur si simplu pe asfaltul gol şi prea murdar, cu capul ridicat spre lume, o lume probabil mai buna pentru ei, scoţând aceleaşi cuvinte „daţi-mi şi mie 1 mie de lei » ,iar cu puţin noroc încheind cu „să vă ajute Dumnezeu”. Fug cât văd cu ochii, dar mă trezesc în mijlocul unui grup de copii mai degrabă fără cei 7 ani de acasă. Se agaţă de mine mai rău ca lipitorile şi nu-mi dau drumul până când nu le „iese ceva” …Mă arunc pe o bancă mai încolo, îngrozită de ce se întâmplă în jurul meu. Mă cuprinde spaima, mai apoi liniştită de muzica în surdină a unei chitare cam dezacordate; alături de ea o voce şi o tobă improvizată. Sunt nişte tineri care cântă impecabil, însă nu prea încrezători în viitorul lor .Au o cutie frumos colorată ,unde cine se îndură, aruncă o monedă. Lumea e prea obosită să-i mai audă. Hotărăsc că am văzut prea mult, aşa că mă retrag . Prea târziu…prietenii mei deja m-au încolţit.
Ne-am retras într-un spaţiu prea pretenţios. Comand o ciocolată caldă şi mă scufund in ea gândindu-mă ce este defapt viaţa de pe Pământ mai degrabă.

Exact cum trebuie

Încă din clipa naşterii mentalitatea noastră este programată astfel încât vom încerca mereu să ne adaptăm, să nu fim improprii aşteptărilor. Ce ne facem atunci când nu ajungem ceea ce ne-am propus? Ce se întâmplă atunci când nu mai corespundem principiilor care ne-au fost stabilite încă dinainte de a ne naşte?
În legătura cu principiile menţionate anterior, le putem atribui în mare măsura părinţilor. Spre exemplu, există mai multe tipuri de părinţi. Cei care îşi aruncă bebeluşii în tomberoanele de la marginea oraşului, părinţi care fac tot posibilul să aibă ce pune pe masă muncind de dimineaţă până seara, părinţi care îşi abandonează copiii in faţa televizoarelor sau calculatoarelor şi le îndeplinesc orice dorinţă materială, şi ultimii dar nu cei din urmă, părinţii care nu se mulţumesc cu nici mai mult nici mai puţin decât o diplomă la o universitate extrem de renumită.
Toate aceste genuri atrag după ele o varietate de efecte ce se răsfrâng în mod direct sau indirect asupra odraslelor lor. Aceste consecinţe constau în alterarea personalităţilor, modurilor de a gândi ce pot atrage după ele chiar manifestări compulsive inconştiente.
La un moment dat, pe parcursul procesului de maturizare, ne desprindem intr-o oarecare măsură de ideile preconcepute răsfirate printre gândurile noastre. Ajunşi la puncte critice din viaţa noastră facem anumite alegeri ,pe cont propriu sau relativ influenţaţi. Depinzând de presiunea exercitată asupra noastră încă din copilărie putem deveni orice: de la oameni ai străzii cu punga de aurolac executând mişcări mecanice de bătrânică ce se roagă la biserică pana la mari directori de corporatişti care au in subordine mii de persoane.
În jurul cărui lucru se învârt toate aceste fapte? Unii oameni cred in destin, alţii consideră necesar a-ţi construi singur viaţa, pe principii si puteri proprii.
Oricum ar fi, este esenţial să ne ascultăm părerile proprii, dar şi să respectăm şi să analizăm opiniile celorlalţi pentru a afla într-adevăr cine suntem şi, in acest caz CUM TREBUIE SĂ FIM.