titlu inca incert (piece by Malainah)

O zi superba, si totusi sunt inchisa in casa. Ma uit la un perete incarcat cu postere. Langa mine, cel mai bun prieten, un ursulet de plus. E trist nu? Te intrebi de ce imi e el cel mai bun prieten ? Raspunsul este unul usor si poate straniu. Pentru ca nu ma face sa zambesc. Uitandu-ma la un poster cu Connie Francis gandul ma poarta departe, toata camera isi pierde din materialitate si fata divei se pierde in infinit. In schimb imi apare o oglinda ca de apa. Ma uit la fata ridata de la prea multe zambete imprastiate aleatoriu, la ochii pierduti. De ce fac asta ? De ce nu pot trece cu o privire macabra si stearsa pe langa tine ? De ce imi contractez cei 46 de muschi ai fete, ca sa te simti bine ? Nu m-ar scoate cu nimic din starea morbida. Dar asta te face sa ma consideri o persoana buna, placuta, care e mereu gata sa ajute. Defapt, eu nu-mi doresc asta, ba dimpotriva, imi doresc sa ma hranesc cu sufletul tau, sa-ti savurez imaginarul genial. Nu esti genial ? Nu conteaza, orice farama conteaza; si cand se ajunge la 1000 de farame genialitatea e echivalata. Te doare ? Stiu. Dar suferinta ta imi ofera o satisfactie exagerbata, iar lacrimile au un gust dulce, prin amaraciunea lor. Arta provine din suferinta. Lasa-ma sa fiu artista ta. O sa fiu numai a ta, daca imi oferi fiecare sinapsa din trupul tau, fiecare gand, chiar amintire. Mi le voi insusi pe toate si iti voi crea cel mai frumos desen, cea mai frumoasa carte, sculptura, chiar si mancare pompoasa, sau poate o sa inventez un brand nou de masini care se vor vinde la cele mai inalte preturi in toata lumea sau poate chiar si mai departe .... doar pentru tine. Iti doresti asta. Innebunesti. Iti perzi mintile. Zambesc. Incepi sa plangi. Eu zambesc. Urlii de durere. Tot zambesc. Acum iti mai face placere ? Vrei sa continui ? Vrei sa imi vezi zambetul frumos de copila fericita? Uneori iti trebuie mai mult decat o fapta buna pentru asta…
Dar se deschide usa cu un scartait care ma scoate din starea de visare, sau retardare mentala. Nici nu a apucat sa imi curga o lacrima din ochii inrositi. Ma intorc spre intrus. Dupa ce analizeaza ceea ce vede, ma intreaba prieteneste:
-Buna, ce faci?
Oribil. Groaznic. Mizerabil. Apuc ursuletul strans, il inclestez la piept. Imi vine sa explodez in mii de bucatele, sa ii ofer camerei culoarea mea,-Bine, cu zambetul larg pe buze.

Le cendre, mené par les ondes de bonne heure.

BUM.BUM.BUM.
TIC.
TAC.
TIC.
TAC.
Timpul si ritmul sunt esentialul ce te formeaza la 02.48. esti prea obosit sa respiri, prea agitat ca sa te gandesti. Te asezi, iti e mai bine. acum incepe totul. sprijinit de peretele negru, iti simti buzele invinetindu-se. inchizi ochii si deschizi inima prin urechi. puff!

Acum esti cenusa. esti o cenusa purtata de undele beat-ului. Esti una cu aerul incarcat de fum de tigara, una cu difuzoarele, una cu picatura de transpiratie sincera de dupa urechea persoanei care ai fost. Tu, praful, cauti sa te asterni. Dar vantul are alte planuri cu tine. Si-a gasit un prieten, o singura particula care il poate intelege si simti cu adevarat. te poarta prin parc, va jucati impreuna cu frunzele catifelate de primavara. Apoi te duce pe strada, va rostogoliti pe asfaltul rece si aspru, ca sa va poleiti sufletele de lacrimi si ganduri amare. Vantul rade de tine, caci tu inca te misti pe ritm, necontenit pe bataia obosita a aceluiasi "drum". Ii soptesti bland la ureche "parte din mine, parte din noi". Si o sclipire luceste in intuneric, din sufletele voastre de marimea unui creier de furnicuta. Veti zbura lin pana pe plaja.
Cerul instelat de deasupra apei, mereu obosit si plictisit, va saluta cascand pe o voce de bas.
Intri in apa rece si sarata, si iti amintesti de pleoapele caprioarei zgribulite care ti-a cerut un simplu sarut. Tot plutind in durerea ta, te zgarii din greseala de epava aproape inghitita de marea infometata. un strop de sange pateaza albastrul necrutator al marii, si ajunge pe o alga infrugurata. rogi vantul sa te poarte pe nisip. Odata ajuns, descoperi ca nu esti singur. O scoica batrana incepe o poveste: "Fiecare fir de nisip a fost o persoana ca si tine, rapita de vantul hapsan caruia ii place atat de mult sa va rascoleasca amintirile. Lacrimile voastre au format de fapt marea. Dorul usturator in care se imbaiaza spiritele libere ca sa..." Nu mai poti asculta. Urechile iti tiuie ingrozitor si o panica inimaginabila te patrunde pana la degetele picioarelor.

Deschizi ochii. In spatele tau, simti peretele negru vibrand. Inauntru, cateva persoane ascultand povestea MC-ului. Te uiti la ceas: 04.16.

TIC.
TAC.
TIC.
TAC.
BUM.BUM.BUM

...

Nu pot… a scrie

Nu stiu daca vi s-a intamplat vreodata, sau daca va puteti imagina.

Cand esti in culmea fericirii, si mergi la cineva cu ganduri bune si cu zambete cu greu inhamate in tine. Te priveste anevoios, pentru ca nu are chef. Tu deschizi o conversatie insemnificanta, cu speranta ca se va ivi un moment in care vrei reusi sa spui o gluma, si-ti vei spune :”unul s-a dus, au mai ramas 5.999.999.998” . In culmea gloriei, dupa ce esti multumit ca pana si intonatia ti-a iesit cum trebuie, se uita la tine si iti zice :”Nu-i amuzant. Chiar n-am chef acum”. Toate zambetele fug de colo **incoace**, fiecare la alta persoana, departe de tine, de unviersul tau. Ramai , inexplicabil, mut. Cateva secunde, cateva minute, cateva ore. Dupa trei saptamani inca nu poti. Singura ta indeletnicire, voisia si fericirea ta sincera nu vor mai fi impartasite. La fel si cu zambetele, si cu glumele, si cu tot optimisul ala pe care odata nu stiai in ce sertar sa-l mai asezi. Si oricat ai incerca, nu mai poti. Cuvintele nu vor sa mai iasa, si tu esti… frustrat.

Si uite asa, o persoana iti poate schimba viata. Probabil ca nici nu o sa-si dea seama. Isi va continua viata, iar majoritatea timpului si-o va petrece “neavand chef”. Urmatorul lucru de care iti dai seama,vei fi ajuns la varsta de patruzeci de ani, te uiti in oglinda, te uiti la partenerul tau de viata, la cei doi copii si la zamebtul palid pe care il ai acum, o umbrire a celui de alta data.

Fiti atenti la cei din jur. Nu-i lasati *nicio clipa sa isi piarda lucrurile in care cred(eau) cu adevarat.

*in conformitate cu noul DOOM.

Nu Va Impacientati!

Pentru ca Dede detine monopolul posturilor, indraznesc sa intrerup acest circuit vicios, si sa comit o crima, aceea de a va lipsi de diacritice.


Da, a venit scoala. Buuun. Si da, exista si profesori noi si elevi noi, unii mai diferiti decat altii. Insa noi suntem aceiasi.

La ordinea de zi: salutul oamenilor pe care ii cunosti de-a lungul coridoarelor, insotit de un zambet si o indiferenta apasata fata de ceilalti care, de obicei, te privesc un pic cam ciudat ( sau cel putin pe mine).

Deja se simte presiunea, incep zvonuri despre sezonul de baluri, primele teste anuntate,primele proiecte, primele note (la matematica, desigur). Profesorii incep sa se agite si sa intre serios in ceea ce numesc "materia interesanta de anul acesta". Dar socul lipseste. Emotia zace undeva, intr-o stare latenta.
Probabil inca a mai ramas in vacanta.

In privinta bobocilor, mi se par unii un pic mai infipti decat noi, altii un strop mai rasariti. Cert este ca ritualul liceului nostru de initiere este relativ non-violent, un plus pentru boboci/minus pentru inititiati, presupun.

Now everybody say: OLD NEWS!

Ceva nou?
Au inceput restaurarile liceului(undeva in jurul sfarsitului lunii august), soldate cu distrugerea curtii mari si inaccesibilitatea unei aripi a liceului.
Lipsa unuia dintre magazine=crima la coada/murit de foame/adu-ti sandwich(si apa).

Faptul ca vechea noastra clasa coincide cu cea noua nu face decat sa ne aminteasca de urma de banana stricata de deasupra tablei, si de bancile cu majoritatea numelor colegelor mele.

In principiu, acesta este sentimentul pe care mi l-au lasat primele doua saptamani petrecute in colegiul nostru "elitist". As relua titlul, but it has been done before.

Imagine all the people
Living life in peace.
(nu si in liceul nostru)

9 secunde

Mirosul impregnat în pielea ei de mai bine de doi ani, ceva ce aduce a vanilie, trezeşte acum amintirea clipelor ce altădată îi dădeau peste cap bătăile inimii care crăpau pieptul fin, iar sângele se împrăştia în cascade fierbinţi revărsate în inimă adânc. Se iubeau.
E moale. Simte. E catifelată. Lacrimile nu ezită să apară. E albă. Pielea ei, o hartă întreagă şi veche care îngroapă amintiri şi simţiri grele, uşor de descoperit dar prea complicat să fie controlate sau stăpânite.
Îşi aminteşte cum era în întregime a lui, se dăruia fără ezitare; ştia şi aştepta ca degetele lui să-i încalece gamba , apoi să se urce,uşor, cotind spre genunchi şi ţinând-o drept în faţă.
Încercă să imite gesturile lui. Realizează că nici măcar ea nu se cunoaşte la fel de bine cum o cunoştea el. Atingerile ei nu înseamnă nimic. Nu-i face inima să i-o ia din loc şi să mute munţii,iar sângele care de-abia s-ar prelinge din vinişoare n-ar putea nici măcar să înece o musculiţă. Ar vrea să mai îşi dea o şansă dar deja pielea ei ca şi mângâiată cu spini.
Dezamăgită şi fără pic de încredere în paşii ei, se îndreaptă spre fereastra mare, aproape cât un perete de înaltă. Priveliştea e frumoasă, dar prea agitată. Cândva trecuse peste acest lucru uşor. Era mai frumos când era el acolo în spate, sprijinit de palmele ei şi privindu-şi reflexiile nudurilor reciproc, lipsiţi însă de acel instinct animalic, aparent prezent.
Revenind la agitaţia de jos şi la felinarele veşnic aprinse, îşi aminteşte că e singură, şi nu pentru un moment, sau pentru ca Emil ar fuma o ţigară(ar fi vrut ea),nici măcar o săptămână. Realizează acum, în faţa acelui geam îmbibat cu urmele degetelor lui,a palmei ei, cu un sentiment de ură nejustificată de sine, că va fi pentru totdeauna aşa.
Deschide fereastra, de această dată fără ezitare , priveşte încă o dată larg imaginea nopţii de vară asupra acelui oraş ca şi cum ar înghiţi cu ochii panorama. Genunchii încep să-i tremure. Mai are doar un singur pas…9 secunde îi ajung cât să parcurgă în cădere liberă cele 12 etaje. Ştie că nu există cale de întoarcere în faptele ei,nici măcar în dragoste, iar iubirea pentru el reprezentând doar o piedică în viitor lui şi în viaţa ei totul.
În spate,la etajul 12, în apartamentul 47 lampa continuă să lumineze vag livingul şi o urmă în hol; sticla de whisky goală este aruncată pe duşumea, ţigările împrăştiate pe măsuţa de bambus. Toate acestea construiau o viaţă,cândva, acum 9 secunde…