Nu Va Impacientati!

Pentru ca Dede detine monopolul posturilor, indraznesc sa intrerup acest circuit vicios, si sa comit o crima, aceea de a va lipsi de diacritice.


Da, a venit scoala. Buuun. Si da, exista si profesori noi si elevi noi, unii mai diferiti decat altii. Insa noi suntem aceiasi.

La ordinea de zi: salutul oamenilor pe care ii cunosti de-a lungul coridoarelor, insotit de un zambet si o indiferenta apasata fata de ceilalti care, de obicei, te privesc un pic cam ciudat ( sau cel putin pe mine).

Deja se simte presiunea, incep zvonuri despre sezonul de baluri, primele teste anuntate,primele proiecte, primele note (la matematica, desigur). Profesorii incep sa se agite si sa intre serios in ceea ce numesc "materia interesanta de anul acesta". Dar socul lipseste. Emotia zace undeva, intr-o stare latenta.
Probabil inca a mai ramas in vacanta.

In privinta bobocilor, mi se par unii un pic mai infipti decat noi, altii un strop mai rasariti. Cert este ca ritualul liceului nostru de initiere este relativ non-violent, un plus pentru boboci/minus pentru inititiati, presupun.

Now everybody say: OLD NEWS!

Ceva nou?
Au inceput restaurarile liceului(undeva in jurul sfarsitului lunii august), soldate cu distrugerea curtii mari si inaccesibilitatea unei aripi a liceului.
Lipsa unuia dintre magazine=crima la coada/murit de foame/adu-ti sandwich(si apa).

Faptul ca vechea noastra clasa coincide cu cea noua nu face decat sa ne aminteasca de urma de banana stricata de deasupra tablei, si de bancile cu majoritatea numelor colegelor mele.

In principiu, acesta este sentimentul pe care mi l-au lasat primele doua saptamani petrecute in colegiul nostru "elitist". As relua titlul, but it has been done before.

Imagine all the people
Living life in peace.
(nu si in liceul nostru)

Unde ai fugit?

Nu tu, cel care citesti. Ma refer strict la amabilitatea in Romania. Nu stiu daca observati in viata de zi cu zi, in societate, sictirul atat al functionarilor publici cat si al celor privati.
Adolescent, adult, batran. Cand mergi la cumparaturi, problemele tale ince la casa de marcat. Acolo intalnesti o casierita [eventual relativ supraponderarla] care te priveste urat gandindu-se probabil "Hmm la ce s-o mai fi hlizind si asta". Recunosc, unii sunt mai amabili si se schinchisesc uneori sa dea un buna ziua cu jumatate de gura transformandu-se in jumatate de zambet.
In orice caz, lipsa de bunavointa si respect nu se opreste aici. Aceasta boala a ajuns atat de departe, incat a afectat pana si ce era odinioara legatura contribuabilului (caruia timpul ii permitea doar cateva pagini concise) cu lectura. Da, vorbesc despre media, respectiv despre ziare. Intr-o scurta vizita la Muzeul de Istorie si Arheologie al fumosului nostru oras, vei observa vechi specimene de ziare unde, pot spune cu sinceritate ca pana si cele mai mici si banale articole semanau cu extrase din romane. Astazi, ziarul cu cel mai mare tiraj se intampla sa fie un tabloid. Cred ca recunoasteti genul. Titlu mare, rosu pe prima pagina cu cel mai mare scandal monden alaturi de care se adauga nimeni alta decat o starleta porno semi -invesmantata. Ganditi-va ca 300.000 de romani achita acel ziar, si ca majoritatea tabloidelor acopera topul tirajelor. Poate ca pretul e de vina. Sau poate setea romanilor de ce ar fi considerat in alte parti "the american dream".
Exemple ar mai fi de dat. Cand avem de-a face cu o problema, se poate discuta usor despre ea. Insa cel mai greu procedeu este gasirea unei solutii.
O solutie pentru cultivarea mintii si informarea concreta a romanilor? Extrem de dificil. Poate ca primul pas ar fi o campanie pro educatie si cultivare. Dar s-au facut pana acum si "rezultatul" se simte. Poate ca ar trebui restrictionate/ingradite surselece conduc oamenii inapoi spre primitivism. Dar unde ar mai fi loc pentru libertate atunci? Ma refer, desigur, la libertatea presei sau libertatea de alegere a genului de muzica preferat.

Totul e relativ. Astept sugestii si propuneri. Chiar si dezbatere cu cineva care nu imi impartaseste opiniile.

Vintage

O copilă dă raiduri prin dulapul bunicii. »Ce de haine frumoase !« , îsi spune. Le scoase atent de pe umeraş, se probă cu toate rochiile, care mai de care colorate şi mai alese. Se privi în oglindă şi se gândi: « Waw, incredibil ! De ce nu se mai imbracă lumea aşa ? ». După aceea, le atarnă neglijent înapoi pe umeraşe şi fugi la strigatele mămicii. Însă pe drumul spre casă, işi aduse aminte de culorile si texturile acelor rochii, şi sentimentul unei atingeri ca de mătase îi străbătu corpul de la coate până la genunchi.

A doua zi scotoci prin dulapul mamei. Observă alte rochii cu potenţial, de data aceasta mai practice, mai bumbăcoase. Se amuză teribil pe seama unei bluze de un argintiu cu reflexe şi cu umerii mari şi pufoşi,pe care mama sa o botezase Ivana. Incearcă un sacou şi o fustă, dar nu erau pe gustul ei. Se întreabă dacă mama sa avusese aceleaşi păreri despre hainele bunicii. Dar o încercă foamea. Aşează din nou hainele la loc destul de neîngrijit,şi fugi în bucătarie.

Fară să-şi dea seama, timpul a trecut, iar căutarile în dulapurile înaintaşelor sale sunt de domeniul trecutului. Acum are hainele ei, destul de non-conformiste. Pe stradă mai întoarce capul din cănd în când după o rochie vaporoasă în stil clasic, ce îi aduce aminte de rătăcirile ei prin hainele bunicii şi ale mamei.

Vi s-a întamplat şi vouă să umblaţi prin trecutul unei persoane. Hainele spun foarte multe lucruri despre ce a fost în viaţa unui om. Şi acolo căutaţi puncte de reper către sufletul respectivului. Instinctiv. Şi vă uimiţi atunci când vedeţi un lucru frumos din trecut, întrebându-vă de ce nu se mai poartă.

Cu sigurantă că , la un moment dat, aţi fi dorit să vă însuşiţi o mică părticică din ceea ce înseamnă trecut, istorie. Pentru că, involuntar, o simplă piesă poate deveni o amintire, o povestioară memorabilă care merită povestită la o ocazie în familie Hainele « trecute » sunt prezente în jurul nostru, chiar dacă nu ne dăm seama.

Uneori, căutand un oarecare obiect descoperim o particică din ceea ce acum numim vintage. Spre rxrmplu, într-o plimbare aleatorie prin orice oraş, descoperim magazine cu vitrine inscripţionate « Haine la kilogram » sau « Mărfuri de calitate aduse din… ». Din curiozitate, puteţi intra să aflaţi în ceea ce constau. Mirosul nu este tocmai îmbietor, iar expunerea poate lăsa de dorit. Dar multe idei bune s-au nascut din lucruri vechi, părăsite într-un loc care poate părea fără scăpare. Un obiect de vestimentaţie vintage poate genera mai multă admiraţie decât echivalentul său în haine « de firma ».

Părerea despre lucruruile vechi, probabil că nu v-am schimbat-o. În mod neprevăzut, aprecierea amintirilor legate de obiecte din trecut a devenit o arta pe cale de dispariţie. Însă, poate că am împrospătat într-o oarecare măsură perspectiva voastră asupra trecutului, amintirilor. Şi poate că un mic gând s-a impregnat în adâncul minţii voastre,luptându-se cu acele părţi care vă subjuga modei şi stilului modern de a trăi.

Între rai şi iad ,chiar e Pământul?

De când e lumea se ştie că viaţa perfectă, fără de griji este în Rai, dar pana atunci avem de aşteptat o viaţă pe Pământ. La fel de bine se ştie că sufletul târât prin păcate o viaţă întreagă, este aruncat în pivniţa iadului fără de scăpare in care fiecare păcat săvârşit îţi este „răsplătit” cu alte 1000 de dureri. Dar viaţa de pe Pământ? Cum e ea mai exact?
Să aruncăm o privire pe o stradă oarecare, dintr-un oraş oarecare, într-un centru. Îmi sar în ochi tipul de oameni la patru ace, parfumaţi, prezentabili, dar cu un aer de superioritate la cel puţin 5 cm de sol; pe dinăuntru un dezastru total. Mă rotesc încă o dată, găsesc persoane încărcate de un trecut care si-a lăsat greu amprenta pe chipurile distorsionate; sunt prea modeste, încearcă să se facă nevăzuţi prin mulţime. Probabil se grăbesc la serviciu sau acasă, unde îi aşteaptă o familie caldă sau poate…doar o cameră caldă. Mă deranjează un sunet care cel mai probabil vine de la un telefon mobil. Mă întorc,zăresc un grup de oameni „prea şmecheri” pentru ce se întâmplă în jurul lor. Ei ascultă o amărâtă de manea în mijlocul străzii, la un mobil cel mai probabil « ciordit ». Privesc în jos dezamăgită, dar şi aici mă lovesc de imaginea unor persoane care probabil nu mai figurează demult in vreun act, uitaţi de lume, bătuţi de soartă, care se târăsc pur si simplu pe asfaltul gol şi prea murdar, cu capul ridicat spre lume, o lume probabil mai buna pentru ei, scoţând aceleaşi cuvinte „daţi-mi şi mie 1 mie de lei » ,iar cu puţin noroc încheind cu „să vă ajute Dumnezeu”. Fug cât văd cu ochii, dar mă trezesc în mijlocul unui grup de copii mai degrabă fără cei 7 ani de acasă. Se agaţă de mine mai rău ca lipitorile şi nu-mi dau drumul până când nu le „iese ceva” …Mă arunc pe o bancă mai încolo, îngrozită de ce se întâmplă în jurul meu. Mă cuprinde spaima, mai apoi liniştită de muzica în surdină a unei chitare cam dezacordate; alături de ea o voce şi o tobă improvizată. Sunt nişte tineri care cântă impecabil, însă nu prea încrezători în viitorul lor .Au o cutie frumos colorată ,unde cine se îndură, aruncă o monedă. Lumea e prea obosită să-i mai audă. Hotărăsc că am văzut prea mult, aşa că mă retrag . Prea târziu…prietenii mei deja m-au încolţit.
Ne-am retras într-un spaţiu prea pretenţios. Comand o ciocolată caldă şi mă scufund in ea gândindu-mă ce este defapt viaţa de pe Pământ mai degrabă.

Exact cum trebuie

Încă din clipa naşterii mentalitatea noastră este programată astfel încât vom încerca mereu să ne adaptăm, să nu fim improprii aşteptărilor. Ce ne facem atunci când nu ajungem ceea ce ne-am propus? Ce se întâmplă atunci când nu mai corespundem principiilor care ne-au fost stabilite încă dinainte de a ne naşte?
În legătura cu principiile menţionate anterior, le putem atribui în mare măsura părinţilor. Spre exemplu, există mai multe tipuri de părinţi. Cei care îşi aruncă bebeluşii în tomberoanele de la marginea oraşului, părinţi care fac tot posibilul să aibă ce pune pe masă muncind de dimineaţă până seara, părinţi care îşi abandonează copiii in faţa televizoarelor sau calculatoarelor şi le îndeplinesc orice dorinţă materială, şi ultimii dar nu cei din urmă, părinţii care nu se mulţumesc cu nici mai mult nici mai puţin decât o diplomă la o universitate extrem de renumită.
Toate aceste genuri atrag după ele o varietate de efecte ce se răsfrâng în mod direct sau indirect asupra odraslelor lor. Aceste consecinţe constau în alterarea personalităţilor, modurilor de a gândi ce pot atrage după ele chiar manifestări compulsive inconştiente.
La un moment dat, pe parcursul procesului de maturizare, ne desprindem intr-o oarecare măsură de ideile preconcepute răsfirate printre gândurile noastre. Ajunşi la puncte critice din viaţa noastră facem anumite alegeri ,pe cont propriu sau relativ influenţaţi. Depinzând de presiunea exercitată asupra noastră încă din copilărie putem deveni orice: de la oameni ai străzii cu punga de aurolac executând mişcări mecanice de bătrânică ce se roagă la biserică pana la mari directori de corporatişti care au in subordine mii de persoane.
În jurul cărui lucru se învârt toate aceste fapte? Unii oameni cred in destin, alţii consideră necesar a-ţi construi singur viaţa, pe principii si puteri proprii.
Oricum ar fi, este esenţial să ne ascultăm părerile proprii, dar şi să respectăm şi să analizăm opiniile celorlalţi pentru a afla într-adevăr cine suntem şi, in acest caz CUM TREBUIE SĂ FIM.

Material

Mă joc cu plastilină.O turtesc cu podul palmei mele transpirate.O amestec cu ulei de in şi fum de ţigară ieftină.O alungesc,o strivesc,o rup în mii de fărâme.E materialul meu,e baza.Eu sunt Creatorul.
Arunc fărâmele moi şi colorate peste masa pătată şi scorojită.Plouă cu plastilină.Acum,lichidul auriu şi sclipicios al mândriei îmi inundă pielea,venele,carnea:se fixează în oase.E atât de multă mândrie acolo,încât începe să se individualizeze cu eul meu:sunt un Creator egoist,meschin.
Apuc un nou tub de plastilină.Îl strivesc plină de amărăciune,cu o cruzime inexplicabilă.Sufăr.Ştiu,în adâncul creierului meu condamnat la supliciu,acoperit de doua kile de praf,că sunt un Creator slab.Plastilina,însă,mă împroaşcă cu glorie.Ea e diformă şi lipsită de veleitate.Eu,cu harul meu,o pot transforma.Sunt plină de vervă şi n-am idee cât de tare mă înşel...
Încep construcţia oraşului cu strada.O,nu!Eu nu voi fi un stăpân permisiv!Cetăţenii oraşului de plastilină vor avea de respectat cele mai stricte legi.Pentru cei care vor sădi în suflete îndoială,pentru nerecunoscătorii care îmi vor nesocoti puterea,am pregătit cea mai dulce pedeapsă:podul palmei mele!Iar vorbeşte în locul meu lichidul stătut ce-mi sălăsluieşte în oase,devenit portocaliu în urma amestecului cu sângele învechit,obosit,putrezit...
Strada a ieşit perfect.E verde,cu incrustaţii geometrice.De o parte şi de alta a străzii-iarbă roşie.Case negre.Copaci n-am să fac.Sunt prea mândrii şi falnici,iar oamenii vor începe să clevetească.Se vor revolta şi vor dori libertate.Ajunge,deci,atât.
Omul.Presiunea e prea mare şi mă turteşte.Încep să văd în jurul meu doar chipuri urâte,desfigurate.Din păcate,urâţenia este esenţială într-o lume perfectă.La fel şi sărăcia şi lipsa de libertate.Ca să nu aibe oamenii pe ce să se certe...
Ochi uriaşi,guri mici,urechi de elefant.Piele gri-verzuie.Păr?Nu e nevoie...ar fi doar o grijă în plus!Dacă nu au păr,nu au nevoie nici de şampon,deci am împuşcat doi iepuri dintr-o lovitură.Tălpile vor fi neapărat late,pentru mai multă stabilitate şi mai puţină mobilitate.Le-aş face chiar şi o coadă,dar mă gândesc la faptul că hidoşenia are şi ea o limită...
Am terminat!Acum mă pot odihni.Poate că sunt un Creator mândru,dar oraşul meu de plastilină e perfect.E un loc de pace şi linişte...Vai!Acum,când privesc mai atent,e oribil!Monştrii nervoşi,cu picioare enorme,care nu se pot urni din loc.Strigă şi înjură.Pesemne că am uitat să le modelez personalitatea.Ploaia colorată care cade îngroapă casele negre,îmi sufocă şi ucide copiii hidoşi.Mâhnită,jignită,mistuită de furie,fac un gest necugetat: trei lovituri cu podul palmei şi e gata.Universul de plastilină perfect e sucombat,transformat în mâl gros de culori,din care se mai desprinde câte o bucată ce a reprezentat cândva mâna monstrului nevinovat.
Sunt răpusă de remuşcări.Mă gândesc ce fel de Creator e Dumnezeu.El nu şi-a bătut joc de noi,aşa cum eu mi-am bătut joc de omuleţii de plastilină.
Îmi înţep oasele cu lancea iubirii.Aştept până se scurge şi ultima picătură de mândrie din ele.Până atunci,plastilina se joacă cu mine...

Ticket to the other side

Creme, parfumuri, farduri, lumini, o oglindă uriaşă. Mă simt ca şi cum aş fi la Hollywood. De fapt…chiar sunt la Hollywood. Sunt îngheţată de panica până în măduva oaselor. În propria mea cabină, decorată kitchos de designeri ,cică ,apreciaţi. Da, uşa cabinei mele; are o stea aurie pe care este bătut chiar numele meu. ” Cum am ajuns aici? Ce am făcut?” Plâng. Mă arunc pe canapeaua prea luxoasa şi respir aerul mult prea poluat cu un miros fin,de parfum scump,franţuzesc. Tremur. Ştiu că vroiam să fac ceva important înainte de a părăsi aceasta încăpere şi mă voi alătura celor doi bodyguardzi ai mei musculoşi , dar fără o fărâmă de creier. Ciudat, şi oamenii sunt ai mei…”Îmi place mie ce fac?” urlu furioasă, regăsindu-mă din nou in faţa oglinzii, privind mai degrabă imaginea ca pe o străină periculoasă, care îmi pune viaţa în pericol. Răspunsul îl ştiu, dar nu am de ales, mă calmează doar gândul ca sunt visul oricărei femei din afara acestui loc încărcat cu atâtea laude, atâtea premii, un loc plin de istorie şi unde istoria este scrisă de către oameni ca mine. Dar îmi lipseşte ceva: încrederea în mine. „Nu te mai holba aşa la mine?” mă răstesc către străina. Îi smulg pielea de pe faţă cu unghiile de un roşu aprins şi lucios. Parcă mă simt mai bine. Am reuşit deja s-o fac să tacă. Credea ca sunt nebună. Mă scufund în gresia rece cu ochii aţintiţi spre tavan. Încerc să-mi dau seama ce se află in faţa ochilor mei,dincolo de plafonul alb şi întunecos. O voce enervantă anunţă din spatele uşii masive că în 5 minute ar fi cazul să fiu pregătită pentru marele concert de lansare a celui de-al şaselea album „ Ticket to the other side” .Şi este chiar albumul meu! „De ce nu te bucuri?” zâmbesc fals către un manechin cu o peruca aruncată la nimereala. Nu are nicio reacţie. Din acest moment realizez că toţi oamenii care mă ascultă au acelaşi chip cioplit si rece; nu sunt mişcaţi în niciun fel de muzica mea ,vocea mea mai degrabă falsă. Eu îmi iubesc trupul. Şi ei mi-l iubesc. M-am vândut lor în schimbul unei vieţi fără pic de viaţă.
Defilez unpic, cu nişte mişcări lente care fac parte din coregrafie. „ Să te ia dracu`! „ zbier, lipsită de puteri către un sertar deschis. M-am lovit în el. Trebuie să mă reculeg! Defapt îmi iubesc canapeaua asta mov…şi tot ce au făcut toţi oamenii ăştia pentru mine. „Iubito,am sosit!”. „Două minute,mon chery !” răspund cu o voce subţire ,ca de păpuşă.
Mă arunc înapoi pe canapea,privesc în gol. Simt cum acul rece îmi străpunge pielea fină. Pot să rabd, în curând totul va fi bine. Mă las întinsă pe spate…