Cu tot respectul!

De vreo trei ani incoace pot sa recunosc ca am crescut si eu indeajuns incat sa ma tin la pas cu treburile de pe internet: youtube, blog-uri, forumuri...
Ca sa ma explic mai bine, recunosc ca cel mai mare stres pe care il am dupa ce citesc informatiile care imi trebuiesc este vremea comentariilor. Unele fiind constructive, ma chinui sa citesc macar trei sferturi, depinzand desigur de numar sau de valoarea informatiei primite. Ma inrosesc rau si incep chiar sa hiperventilez cand descopar oamenii care se baga aiurea in seama pe bloguri doar ca sa-si faca reclama la propriile miracole tehnologizate sau, cel mai rau caz, sa-si verse frustrarile de acasa pe oamenii care chiar au o opinie. Bottomline: COMENTARIILE SE FAC NUMAI PE SUBIECT, DACA CINEVA ARE CHEF SA STEA A TACLALE CU ALTCINEVA SAU SA SE CERTE, FACETI SCHIMB DE ADRESE DE MAIL SI LASATI OAMENII SA CITEASCA PE UN BLOG(SAU LA UN CLIP) RESPECTABIL COMENTARII RESPECTABILE.



Nu avem un blog popular si asta e ok, nu l-am construit ca sa devina sursa de venit. Sunt mandra ca pana acum NU am dat in certuri sau conversatii nefolositoare, si sper sa il pastram asa


Greenspotting multumeste pentru intelegere. Pace si prosperitate pentru tot restul verii. :)

Vision d’un artiste,cica.

C’était une chaude et humide nuit d’avril. Les fleurs et les arbres étaient tous muets, à l’attente de l’été. Une belle femme, aux cheveux rouges et yeux verts courrait dans une ruelle étroite, bordée d’arbres. Une lumière étrange regnait dans cette ruelle, d’un coin jusqu’à l’autre. La femme portait une blouse blanche et une jupe rouge qui lui arrivait jusqu’au genou. Elle courait parce qu’elle était en retard. Quinze minutes la separent d’une fête organisée par son chef,où sa presence était vitale. Voilà pourquoi elle essaiait de mettre son rouge et de coiffer ses cheveux en même temps. C’était un peu difficile, mais elle l’avait fait mille fois auparavant. Dans son grand sac elle avait une robe rouge assortie aux talons qu’elle portait. Elle ne s’arrêtait pas de courir. La ruelle ne faisait qu’écouter les bruits faites par la femme.

Silence. Clic! “Oh, non!”pensa la femme. Un talon s’était cassé. Quoi faire maintenant? Paniquée, elle s’est traînée sur le trottoir. Elle s’assit. Elle sortit son téléphone du sac, et commença à chercher des numéros. Mais surprise! Elle n’avait pas de signal. “ Peut-être un taxi va passer par ici..” s’encourageait la femme. Un petit vent commença, et les arbres faisaient un bruit, comme s’ils riaient. “ Qui est-ce que je veux tromper? J’ai jamais vu des voitures passer par ici.” La femme ne trouva qu’une solution. Elle s’appuya contre un arbre et fuma une cigarette. La relaxation était complète. La femme leva ses grands yeaux verts et regarda le ciel. Il commença a pleuvoir.

CLIC!, fit l’appareil du photographe. “MAARC! T’es là?”

La semaine de la langue française,

6-22 mars 2009

PS: asta ca sa nu ziceti ca v-am mintit in postul trecut :P

Under the Scotsman's kilt

Ochii tai verzi au vazut multe, pana la luna din seara aceasta. E ora 6 si e intuneric.

Ai inceput de mic copil o viata banala, pentru ca si parintii tai au facut acelasi lucru.Ai mers de la 2 ani si ai invatat sa citesti la 7,nu pentru ca ti-ar fi facut placere ci pentru ca ti s-a spus ca asa vei ajunge cineva. Insa caligrafia n-a fost punctul tau forte. Ai simtit adevarata pasiune in ziua in care invatatoarea ta a spus :"Astazi invatam cifrele". Ti-a placut matematica. Ai fost mereu preferatul profesoarei, pentru ca simteai ca iti depasesti conditia de fiecare data cand reuseai sa duci la capat un calcul, o probelma si mai tarziu demonstratia unei teoreme.

Tot interesul tau a trecut in fad, pentru ca ochii tai au vazut 15 ani de glorie si oglinda te-a invatat ca ceva trebuie sa se schimbe la tine. Nu ai dormit o noapte. Ochii tai au staruit in fata lunii verzi si ti-au spus "maine vedem dragoste". Ai ras si ai deschis caietul cu patratele, cautand cumva sensul vietii. Dar nu s-au inselat.

A doua zi au vazut-o. Simpatica si jucausa, iubitoare de litere. Te-ai conformat , ai iubit-o. Ai iubit-o 3 luni, 3 ani chiar. Ati trait clipe de neuitat impreuna. Ati ras si ati glumit si v-ati jucat. Numele ei a fost scris de nenumarate ori pe marginea caietului cu patratele.

Pana cand oglinda a ras de tine si ti-a spus ca esti prea serios. Atunci ochii au intervenit si ti-au prezentat a doua dragoste: heroina. Erai multumit. Viata, ti-o injectai in sange si moartea dansa in jurul tau. Umorul tau sadic si precis, actiona in mod matematic. Fata iubitoare de litere a plans pentru tine, si tu ai convins-o ca totul era vina ei. Ti-ai rupt caietele cu patratele si le-ai dat foc, pentru ca ti-era frig. Traiai intr-o casa parasita care candva servea la adapostul cainilor. Acum te adapostea pe tine si pe prietenii tai care pareau a te considera un fel de "intelectual".

Intalnirea cu realitatea a concordat cu cea cu judecatorul. Pentru ca inca erai minor si pentru ca in trecut rezultatele tale din trecut se dovedeau promitatoare, ai scapat cu 6 luni de munca in folosul comunitatii. Oglinda a ras de tine si te-a intrebat cum ai putut sa fii asa natang. Ochii tai au inceput s-o urasca. Ti-ai dat seama ca asa nu merge. Parintii tai te-au primit inapoi si te-au sustinut in timpul facultatii. Ai iesit contabil, primul din clasa.

Ai inceput sa lucrezi la o companie mica, pentru un salariu infim. Apoi, marea ocazie a vietii tale s-a ivit in jurul varstei de 26 de ani, atunci cand oglinda a decis ca va trebui sa renunti la tricou si sa il schimbi cu o camsa. Ai primit un job oarecum important si te simteai bine.

Lucrezi de zece ani acolo si sotia ta te adora. Fetita ta a invatat sa citeasca de la 4 ani, si acum incerci sa o inveti cifrele insa nimic nu poate sa o convinga ca sunt folositoare. Esti oarecum fericit, preferi caietul cu patratele in schimbul colilor albe si secretara ta iti surade mereu cu subinteles. Privesti fereastra, insa nu pentru a admira cladirea de birouri din fata. Ci pentru ca ochii tai se oglindesc in ea si iti spun ca totul o sa fie bine. Oglinda din sertarul biroului rade de tine pentru ca ai un inceput de chelie, dar tie nu-ti pasa. E 5.59. Luna stralucea acum un minut, dar acum s-a pierdut printre norii patati de cosmaruri. Poate ca o doza ti-ar prinde bine. Ochii tai incarcati privesc ciferele ceasului si literele colilor din fata. E ora 6 si e intuneric.

Inspirat de rolurile si accentul lui Ewan Mcgregor(care nu are ochii verzi).

Despre cenzura si alte libertati

Esti om.Iti deschizi gura cu buze uscate si inspiri adanc,cat sa-ti umpli plamanii cu aer rece.Te imbeti cu fericire,cazi in gol si te zvarcolesti in propria nimicnicie,in timp ce te amagesti ca esti viu.Esti liber.Liber sa (te) cenzurezi in voie,sa razi de altii fara sa te privesti in oglinda,in timp ce altii rad de tine fara sa…ai ghicit…fara sa se uite in oglinda.
Ai libertatea de a purta o masca si de a te preface ca esti zeu,de a imprumuta idei deja framantate de alte minti,de a privi printr-un val de ceata universul,percepandu-l in chip schimonosit.
Noi te privim si avem tendinta sa dramatizam totul.Tanjim dupa libertatea ta,deliram.Tu adaugi fiecarui delir un strop de macabru,pentru ca inspiri un gand asasin: te vom ucide,iar atunci cand narile noastre vor simti mirosul de sange inchegat,vom sti ca asa miroase libertatea.
Dincolo de fatada asta ipocrita,prea putini isi dau seama cat de tare se inseala atunci cand confunda mirosul banilor sau al sangelui cu cel al independentei.Ne luptam dintotdeauna pentru ceva ce avem deja.Problema fundamentala a societatii noastre nu este lipsa libertatii,ci lipsa unei metode eficace de dirijare si inventariere a acesteia.
Cu libertatea am creat acel repugnant instrument numit razboi,pentru a mai stoarce niste libertate unii de la altii.Am nascocit,de asemenea,povesti despre vicii si malefic,care i-au inspirat pe oamenii cu caracter tare (asa cum Hitler,Stalin sau Mussolini l-au citit pe Nietzsche,fapt care i-a ajutat sa-si dezvolte perceptia trunchiata asupra lumii).Am avut libertatea sa ne razvratim,sa pornim revolutii,sa venim cu inovatii,sa fim azi hippie si maine punk,sa credem in ce dumnezeu vrem,sa avem defecte,sa fumam,sa mintim si sa uitam,dar n-am avut nicicand libertatea sa calcam in picioare si sa terfelim libertatea altora.Si cu toate astea,noi ne-am zdrobit principiile si am luptat mereu cu morile de vant,doar pentru a avea mai mult pentru sine.Dependenta de libertate este dureroasa,pentru ca ai tendinta sa nu te mai opresti nicodata,din moment ce-ai intrat in joc.Secole intregi ni se aseaza dovada la picioare,dar noi suntem prea ignoranti (sau poate ca reflectam prea putin),ca sa realizam ca firea umana este prea expansiva pentru a invata sa puna punct,sa faca pace,sa respecte legi (pe cele intr-adevar juste,nu toate elucubratiile scornite de parlamentari alienati) si mai ales,sa nu cenzureze.
Principala lectie pe care oamenii trebuie sa o invete este ca parfumul libertatii este cel al pacii; o pace bine-meritata dupa sutele de razboaie sangeroase pentru suprematie,si mai ales dupa miile de razboaie frustrate ce s-au dat in interiorul fiintelor umane inca de la antropogeneza.

To all those people doin' lies,

Don't do it, don't do it.

Inject your soul with liberty,

It's free, it's free.

Salvation, salvation, salvation is free…

Unde ai fugit?

Nu tu, cel care citesti. Ma refer strict la amabilitatea in Romania. Nu stiu daca observati in viata de zi cu zi, in societate, sictirul atat al functionarilor publici cat si al celor privati.
Adolescent, adult, batran. Cand mergi la cumparaturi, problemele tale ince la casa de marcat. Acolo intalnesti o casierita [eventual relativ supraponderarla] care te priveste urat gandindu-se probabil "Hmm la ce s-o mai fi hlizind si asta". Recunosc, unii sunt mai amabili si se schinchisesc uneori sa dea un buna ziua cu jumatate de gura transformandu-se in jumatate de zambet.
In orice caz, lipsa de bunavointa si respect nu se opreste aici. Aceasta boala a ajuns atat de departe, incat a afectat pana si ce era odinioara legatura contribuabilului (caruia timpul ii permitea doar cateva pagini concise) cu lectura. Da, vorbesc despre media, respectiv despre ziare. Intr-o scurta vizita la Muzeul de Istorie si Arheologie al fumosului nostru oras, vei observa vechi specimene de ziare unde, pot spune cu sinceritate ca pana si cele mai mici si banale articole semanau cu extrase din romane. Astazi, ziarul cu cel mai mare tiraj se intampla sa fie un tabloid. Cred ca recunoasteti genul. Titlu mare, rosu pe prima pagina cu cel mai mare scandal monden alaturi de care se adauga nimeni alta decat o starleta porno semi -invesmantata. Ganditi-va ca 300.000 de romani achita acel ziar, si ca majoritatea tabloidelor acopera topul tirajelor. Poate ca pretul e de vina. Sau poate setea romanilor de ce ar fi considerat in alte parti "the american dream".
Exemple ar mai fi de dat. Cand avem de-a face cu o problema, se poate discuta usor despre ea. Insa cel mai greu procedeu este gasirea unei solutii.
O solutie pentru cultivarea mintii si informarea concreta a romanilor? Extrem de dificil. Poate ca primul pas ar fi o campanie pro educatie si cultivare. Dar s-au facut pana acum si "rezultatul" se simte. Poate ca ar trebui restrictionate/ingradite surselece conduc oamenii inapoi spre primitivism. Dar unde ar mai fi loc pentru libertate atunci? Ma refer, desigur, la libertatea presei sau libertatea de alegere a genului de muzica preferat.

Totul e relativ. Astept sugestii si propuneri. Chiar si dezbatere cu cineva care nu imi impartaseste opiniile.

Între rai şi iad ,chiar e Pământul?

De când e lumea se ştie că viaţa perfectă, fără de griji este în Rai, dar pana atunci avem de aşteptat o viaţă pe Pământ. La fel de bine se ştie că sufletul târât prin păcate o viaţă întreagă, este aruncat în pivniţa iadului fără de scăpare in care fiecare păcat săvârşit îţi este „răsplătit” cu alte 1000 de dureri. Dar viaţa de pe Pământ? Cum e ea mai exact?
Să aruncăm o privire pe o stradă oarecare, dintr-un oraş oarecare, într-un centru. Îmi sar în ochi tipul de oameni la patru ace, parfumaţi, prezentabili, dar cu un aer de superioritate la cel puţin 5 cm de sol; pe dinăuntru un dezastru total. Mă rotesc încă o dată, găsesc persoane încărcate de un trecut care si-a lăsat greu amprenta pe chipurile distorsionate; sunt prea modeste, încearcă să se facă nevăzuţi prin mulţime. Probabil se grăbesc la serviciu sau acasă, unde îi aşteaptă o familie caldă sau poate…doar o cameră caldă. Mă deranjează un sunet care cel mai probabil vine de la un telefon mobil. Mă întorc,zăresc un grup de oameni „prea şmecheri” pentru ce se întâmplă în jurul lor. Ei ascultă o amărâtă de manea în mijlocul străzii, la un mobil cel mai probabil « ciordit ». Privesc în jos dezamăgită, dar şi aici mă lovesc de imaginea unor persoane care probabil nu mai figurează demult in vreun act, uitaţi de lume, bătuţi de soartă, care se târăsc pur si simplu pe asfaltul gol şi prea murdar, cu capul ridicat spre lume, o lume probabil mai buna pentru ei, scoţând aceleaşi cuvinte „daţi-mi şi mie 1 mie de lei » ,iar cu puţin noroc încheind cu „să vă ajute Dumnezeu”. Fug cât văd cu ochii, dar mă trezesc în mijlocul unui grup de copii mai degrabă fără cei 7 ani de acasă. Se agaţă de mine mai rău ca lipitorile şi nu-mi dau drumul până când nu le „iese ceva” …Mă arunc pe o bancă mai încolo, îngrozită de ce se întâmplă în jurul meu. Mă cuprinde spaima, mai apoi liniştită de muzica în surdină a unei chitare cam dezacordate; alături de ea o voce şi o tobă improvizată. Sunt nişte tineri care cântă impecabil, însă nu prea încrezători în viitorul lor .Au o cutie frumos colorată ,unde cine se îndură, aruncă o monedă. Lumea e prea obosită să-i mai audă. Hotărăsc că am văzut prea mult, aşa că mă retrag . Prea târziu…prietenii mei deja m-au încolţit.
Ne-am retras într-un spaţiu prea pretenţios. Comand o ciocolată caldă şi mă scufund in ea gândindu-mă ce este defapt viaţa de pe Pământ mai degrabă.

Exact cum trebuie

Încă din clipa naşterii mentalitatea noastră este programată astfel încât vom încerca mereu să ne adaptăm, să nu fim improprii aşteptărilor. Ce ne facem atunci când nu ajungem ceea ce ne-am propus? Ce se întâmplă atunci când nu mai corespundem principiilor care ne-au fost stabilite încă dinainte de a ne naşte?
În legătura cu principiile menţionate anterior, le putem atribui în mare măsura părinţilor. Spre exemplu, există mai multe tipuri de părinţi. Cei care îşi aruncă bebeluşii în tomberoanele de la marginea oraşului, părinţi care fac tot posibilul să aibă ce pune pe masă muncind de dimineaţă până seara, părinţi care îşi abandonează copiii in faţa televizoarelor sau calculatoarelor şi le îndeplinesc orice dorinţă materială, şi ultimii dar nu cei din urmă, părinţii care nu se mulţumesc cu nici mai mult nici mai puţin decât o diplomă la o universitate extrem de renumită.
Toate aceste genuri atrag după ele o varietate de efecte ce se răsfrâng în mod direct sau indirect asupra odraslelor lor. Aceste consecinţe constau în alterarea personalităţilor, modurilor de a gândi ce pot atrage după ele chiar manifestări compulsive inconştiente.
La un moment dat, pe parcursul procesului de maturizare, ne desprindem intr-o oarecare măsură de ideile preconcepute răsfirate printre gândurile noastre. Ajunşi la puncte critice din viaţa noastră facem anumite alegeri ,pe cont propriu sau relativ influenţaţi. Depinzând de presiunea exercitată asupra noastră încă din copilărie putem deveni orice: de la oameni ai străzii cu punga de aurolac executând mişcări mecanice de bătrânică ce se roagă la biserică pana la mari directori de corporatişti care au in subordine mii de persoane.
În jurul cărui lucru se învârt toate aceste fapte? Unii oameni cred in destin, alţii consideră necesar a-ţi construi singur viaţa, pe principii si puteri proprii.
Oricum ar fi, este esenţial să ne ascultăm părerile proprii, dar şi să respectăm şi să analizăm opiniile celorlalţi pentru a afla într-adevăr cine suntem şi, in acest caz CUM TREBUIE SĂ FIM.

Material

Mă joc cu plastilină.O turtesc cu podul palmei mele transpirate.O amestec cu ulei de in şi fum de ţigară ieftină.O alungesc,o strivesc,o rup în mii de fărâme.E materialul meu,e baza.Eu sunt Creatorul.
Arunc fărâmele moi şi colorate peste masa pătată şi scorojită.Plouă cu plastilină.Acum,lichidul auriu şi sclipicios al mândriei îmi inundă pielea,venele,carnea:se fixează în oase.E atât de multă mândrie acolo,încât începe să se individualizeze cu eul meu:sunt un Creator egoist,meschin.
Apuc un nou tub de plastilină.Îl strivesc plină de amărăciune,cu o cruzime inexplicabilă.Sufăr.Ştiu,în adâncul creierului meu condamnat la supliciu,acoperit de doua kile de praf,că sunt un Creator slab.Plastilina,însă,mă împroaşcă cu glorie.Ea e diformă şi lipsită de veleitate.Eu,cu harul meu,o pot transforma.Sunt plină de vervă şi n-am idee cât de tare mă înşel...
Încep construcţia oraşului cu strada.O,nu!Eu nu voi fi un stăpân permisiv!Cetăţenii oraşului de plastilină vor avea de respectat cele mai stricte legi.Pentru cei care vor sădi în suflete îndoială,pentru nerecunoscătorii care îmi vor nesocoti puterea,am pregătit cea mai dulce pedeapsă:podul palmei mele!Iar vorbeşte în locul meu lichidul stătut ce-mi sălăsluieşte în oase,devenit portocaliu în urma amestecului cu sângele învechit,obosit,putrezit...
Strada a ieşit perfect.E verde,cu incrustaţii geometrice.De o parte şi de alta a străzii-iarbă roşie.Case negre.Copaci n-am să fac.Sunt prea mândrii şi falnici,iar oamenii vor începe să clevetească.Se vor revolta şi vor dori libertate.Ajunge,deci,atât.
Omul.Presiunea e prea mare şi mă turteşte.Încep să văd în jurul meu doar chipuri urâte,desfigurate.Din păcate,urâţenia este esenţială într-o lume perfectă.La fel şi sărăcia şi lipsa de libertate.Ca să nu aibe oamenii pe ce să se certe...
Ochi uriaşi,guri mici,urechi de elefant.Piele gri-verzuie.Păr?Nu e nevoie...ar fi doar o grijă în plus!Dacă nu au păr,nu au nevoie nici de şampon,deci am împuşcat doi iepuri dintr-o lovitură.Tălpile vor fi neapărat late,pentru mai multă stabilitate şi mai puţină mobilitate.Le-aş face chiar şi o coadă,dar mă gândesc la faptul că hidoşenia are şi ea o limită...
Am terminat!Acum mă pot odihni.Poate că sunt un Creator mândru,dar oraşul meu de plastilină e perfect.E un loc de pace şi linişte...Vai!Acum,când privesc mai atent,e oribil!Monştrii nervoşi,cu picioare enorme,care nu se pot urni din loc.Strigă şi înjură.Pesemne că am uitat să le modelez personalitatea.Ploaia colorată care cade îngroapă casele negre,îmi sufocă şi ucide copiii hidoşi.Mâhnită,jignită,mistuită de furie,fac un gest necugetat: trei lovituri cu podul palmei şi e gata.Universul de plastilină perfect e sucombat,transformat în mâl gros de culori,din care se mai desprinde câte o bucată ce a reprezentat cândva mâna monstrului nevinovat.
Sunt răpusă de remuşcări.Mă gândesc ce fel de Creator e Dumnezeu.El nu şi-a bătut joc de noi,aşa cum eu mi-am bătut joc de omuleţii de plastilină.
Îmi înţep oasele cu lancea iubirii.Aştept până se scurge şi ultima picătură de mândrie din ele.Până atunci,plastilina se joacă cu mine...