Lanturi de haur si gauri in urechi

Ador caldura cotropitoare din motive ridicol de simple. Imi cultiva lasciv prostia si ma lasa sa ma delectez cu cele mai mari superficialitati. Imi place pentru ca ma face si mai avida de necunoscut si mai multumita de momentul in care ma aflu.
Ma bucur atunci cand ma sufoc de caldura pentru ca nu-mi mai ramane energie pe care as fi investit-o in a ma enerva pentru calculatorul care nu merge, sau pentru ca o persoana oarecare nu mi-ar raspunde la o invitatie sicnera si simpla.
Imi place sa simt picaturi de transpiratie care mi se rostogolesc pe ceafa (pentru ca da, am dita mai claia de par-sa nu pierdem umorul rustic,e al naibii de bun in orice situatie-) pentru ca ma fac sa uit ca sunt un animal social si imi trezesc tot egoismul delasator care-mi spune sa stau tolanita pe canapea underwearless si sa ma dezamagesc cu literatura franceza.
Nu ma deranjeaza sa innebunesc stand in casa, ca apoi sa savurez la sfarsitul zilei conturul oamenilor pe care aproape ca-l uitasem. Si-apoi, mai dam si-o fuga pana-n Vama pentru ca acolo se nasc in fiecare zi in mintea noastra soarele si florile de camp.
Ma amuz amintindu-mi de teoriile mele de copil prost(nu stiu exact cat m-am schimbat de atunci, caci, desi inca inutile mi se par la fel de necesare) pentru ca stiu ca vara am timpul fizic sa ma gandesc la ele, si nu numai.

E vara si e timp! Indiferent de varsta, trebuie sa te bucuri de caldura si de ploaie si de tantari si de orice te mai enerveaza. PENTRU CA POTI!

mii de scuze daca cineva se simte ignorat vara asta, n-aveti de dat decat un coup de fil/courriel, si va rezolvam :D

PS: Blogul Dianei se numeste mai nou "Porumb pe băţ" . E nou si smecher si ma face sa balesc si la propriu si la figurat.

Vision d’un artiste,cica.

C’était une chaude et humide nuit d’avril. Les fleurs et les arbres étaient tous muets, à l’attente de l’été. Une belle femme, aux cheveux rouges et yeux verts courrait dans une ruelle étroite, bordée d’arbres. Une lumière étrange regnait dans cette ruelle, d’un coin jusqu’à l’autre. La femme portait une blouse blanche et une jupe rouge qui lui arrivait jusqu’au genou. Elle courait parce qu’elle était en retard. Quinze minutes la separent d’une fête organisée par son chef,où sa presence était vitale. Voilà pourquoi elle essaiait de mettre son rouge et de coiffer ses cheveux en même temps. C’était un peu difficile, mais elle l’avait fait mille fois auparavant. Dans son grand sac elle avait une robe rouge assortie aux talons qu’elle portait. Elle ne s’arrêtait pas de courir. La ruelle ne faisait qu’écouter les bruits faites par la femme.

Silence. Clic! “Oh, non!”pensa la femme. Un talon s’était cassé. Quoi faire maintenant? Paniquée, elle s’est traînée sur le trottoir. Elle s’assit. Elle sortit son téléphone du sac, et commença à chercher des numéros. Mais surprise! Elle n’avait pas de signal. “ Peut-être un taxi va passer par ici..” s’encourageait la femme. Un petit vent commença, et les arbres faisaient un bruit, comme s’ils riaient. “ Qui est-ce que je veux tromper? J’ai jamais vu des voitures passer par ici.” La femme ne trouva qu’une solution. Elle s’appuya contre un arbre et fuma une cigarette. La relaxation était complète. La femme leva ses grands yeaux verts et regarda le ciel. Il commença a pleuvoir.

CLIC!, fit l’appareil du photographe. “MAARC! T’es là?”

La semaine de la langue française,

6-22 mars 2009

PS: asta ca sa nu ziceti ca v-am mintit in postul trecut :P

Iubirea desenează cu lumină - Episodul 3

A doua zi,la şcoală,Ian o strigă timid pe Mara şi intră în vorbă cu ea.Îi spuse că o altă pasiune a sa era lectura şi o invită la o librărie care avea în incintă şi o ceainărie.Mara acceptă încantată invitaţia,în timp ce colegele sale de clasă priveau invidioase cum Ian îi zâmbeşte candid tinerei cu ochi verzi.

Micuţa şi cocheta librărie de pe strada Eroilor le apăru celor doi tineri mai fermecătoare ca niciodată,pentru că acum erau conduşi de un sentiment prea puternic pentru a fi înfruntat:iubirea.Mara şi Ian s-au aşezat în cel mai îndepărtat colţ faţă de ieşire,lăsându-se vrăjiţi de semiobscuritatea camerei,care le estompa trăsăturile feţei şi îi făcea să pară vrăjiţi şi totodată predestinaţi unul celuilalt.Fereastra devenită opacă din cauza aburilor ceaiului se constituia într-un zid care îi apăra pe adolescenţi de mirajele lumii,făcându-i captivi în propriul univers,în care puteau construi,colora,desena cu lumină.Erau amândoi tăcuţi,dar nu pentru că nu ar fi avut ce să-şi spună,ci pentru că nu puteau înceta să se privească.Deveniseră dependenţi unul de altul,o singură entitate:respirau acelaşi aer şi se hrăneau unul din celălalt,ochii lor refuzau să clipească.Dintr-o dată,lui Ian I se păru că cel mai firesc lucru pe care îl poate face este să o sărute pe Mara.Buzele lor se sudară într-un dulce sărut,ce avea să pecetluiască iubirea confuză în care se adânceau.Mara s-a retras,uimită,şi a încercat să spună ceva,însă Ian i-a luat-o înainte:”Şşş!Nu spune nimic.O să-l strici…”.Din nou tăcere.Băiatul a strâns mâna tinerei de care era îndrăgostit între ale sale şi stătură aşa,nemişcaţi,până când librăria s-a golit,ceaiul s-a răcit,timpul s-a terminat…


-Ian,trebuie să plec…
-Vrei să pleci?
-Nu.
-Atunci stai…
-Nu mai e timp!
-Mara,timpul se fabrică din iubire.Eu te iubesc!
-Atunci mai rămân…

Şi au rămas…au rămas împreună,uniţi de toate lucrurile minunate pe care le aveau în comun.Ian o conducea pe Mara acasă în fiecare zi,după terminarea orelor şi vorbeau despre vrute şi nevrute,fără ocolişuri sau prejudecăţi.Simţeau că se cunosc de-o viaţă şi că îşi pot spune orice,fără ca iubirea lor să fie afectată.

-Ian,crezi că a existat vreodată o iubire la fel de mare ca a noastră?
-Desigur.În cărţi.
-Atunci suntem şi noi personaje…
-Nu,suntem oameni.
-Dar iubirea noastră?E o poveste?-Doar dacă e inspirată din realitate…
-Ian,cum vezi viitorul nostru?
-Fericit.Pentru că o să fim împreună…
-Te iubesc…Hai să fugim!Să nu ne oprim până nu prindem aripi veline!Să ne înmuiem degetele în lichidul cerului şi să modelăm din nori ploaie difuză,pe care s-o aruncăm peste pământ.
-Iar eu să beau ploaie şi să mă transform în zmeu…tu să tragi de sfori şi să mă menţii in aer…
Mara închide ochii săi imenşi şi simte cum fluturi din pandişpan îi zboară prin stomac.Ian îi atinge obrajii calzi şi îi sărută buzele vinovate de iubire.Ce rotund e soarele!Şi ce fierbinte…

Vicii-Puf si de la capat.

Ajunse la capătul puterilor. Sleită, incearcă să se târască până la urmatoarea bancă. Se ajută aplecându-se şi sprijinindu-se într-un boschete. Ridică capul si o zăreşte : o bancă din lemn, scrijelită de cine stie ce cuplu de manelari care se aşezase pe ea. Rasuflă usurată :a ajuns la destinaţie. De fapt nu avea una, dar işi imagina că acela fusese de fapt scopul ei, că destinul a tras toate sforile numai ca ea sa ajungă pe acea bancă . Închide ochii. Instinctiv, se căută prin buzunare, unde dădu de un pachet de ţigari « de fiţe » şi o cutie de chibrituri nouăzeci la sută goală. Mai scoate şi telefonul, care nu mai sunase de atâta vreme, parcă nici nu-şi mai amintea de ce îl mai avea. Aşa că îl aruncă cat colo. Nu conta, oricum se va duce după el. Se uită înapoi în palma trandafirie şi revăzu primele obiecte. Sustrase gentil o ţigară pe care o aprinse cu tact. De fapt, nu a mai aprins niciodată singură o ţigară. Se pare ca filmele proaste americane au ajutat-o cu ceva până la urmă. Trase nişte fumuri în piept, simţind otrava fumurie trecându-i din gât în plămâni. Se uită la ţigară, dar ii păru diforma. Mai trase un fum, apoi o aruncă si se gandi. Cercetă celalalt buzunar al hainei mult prea largi pentru ea,unde gasi o cameră digitală, destul de pretentioasă şi o sticluţa gri, lată si subţire, unde ştia că va gasi alcool. Nu conta ce tip. Deschise capacul, cercetă ultimele urme de buze rămase de la utilizatorul precedent al sticluţei si luă o gură. Simţi arsura, dar se bucură că a scapase de sentimentul de suflet negru ce o străpunsese în urmă cu câteva clipe, datorita ţigărilor. Scăpă sticla şi închise ochii. Oare ce s-a intâmplat ? Ce a adus-o acolo ? Ce se petrecea in acel parculeţ părăsit la sfarşit ploios de aprilie? În timp ce se dezmetici, îşi mai aprinse o ţigară. Stăti şi se gandî. Dar începu sa plouă. Rămase pe bancă, dar înainte să-şi dea seama o podoliră lacrimile. Erau lacrimile ei ? Sau era doar ploaia care-i da dea sentimentul de tristeţe confuză,de durere sufletească ce ar fi putut rapune şi un elefant? Scoase limba si simţi gustul amar. La naiba, chiar erau ale ei. Scoase camera, lumina era buna. În plus, fumul de ţigară comparat cu puritatea primăverii era un contrast nepreţuit. Văzu fotografia şi aruncă inapoi in buzunar camera cea inutila. Nu era timp sa se exprime în imagini acum. Trebuia sa-şi amintească, trebuia sa-şi dea seama ce o adusese acolo. Va recapitula tot ce i s-a întamplat ziua aceea, va însuma toate faptele. Numai aşa poate decide ceea ce trebuie sa facă. Şi totuşi, plouă. Rimelul i se va intinde pe toata faţa şi uraşte sentimentul ăla. Priveşte inainte, vede un pod. Îsi căută puterile. Şi le adună şi, dintr-o sforţare reuşi să se ridice şi să alerge până sub pod, la adăpost. Între timp, ţigara cade din mâna. Întoarse capul după ea, dar nu se intoarse. Nu, nu se merita. Se aşează rezemată, sub pod. Închise ochii din nou. Oare ce s-a întamplat toata ziua aia? Nu poate. E prea dureros să-şi amintească. Rămade cu ochii închişi încercând să gandească însă somnul o curpinse înainte să-şi dea seama.

Va urma..(serios)