R.I.P

Nu Michael Jackson, nici suferinzii de gripa AH1N1, nici macar sarmanii haitieni.


R.I.P Jerome David Salinger.

Cateva cuvinte despre el? S-a nascut in New York in 1919. Romanul sau cel mai cunoscut a fost cu siguranta De veghe in lanul de secara, care s-a vandut in cel putin 65 de milioane de copii (ganditi-va numai de cate ori au fost imprumutate in biblioteci). Acest roman este considerat unul din cele mai importante din secolul XX, tinand cont si de faptul ca David Chapman (ring any bells? nenea care l-a omorat pe John Lennon(negrul ala de la Black Eyed Peas)) o tinea intr-o mana, si in cealalta pistolul. Ultima sa publicatie a fost in 1965.A murit la 91 de ani, pe 27 iauarie 2010.

Cel putin 70 la suta din pretenii mei au citit The Catcher in the Rye( "De veghe in lanul de secara", pentru non-englezisti) si alti 5 la suta Noua povestiri , lucruari pentru care ii multumim din suflet.




Pe calea asta ii spunem adio si lui Eric Rohmer, un regizor francez adorabil. Va recomandam sa vedeti Antotimpurile, in special Conte d'ete.


P.S:Nu stiu cum va simtiti voi, dar eu una sunt usurata. Suna cel putin dubios. Vreau sa zic: sunt fericita fiind ca am scapat de luna ianuarie. Chiar sunt. Au murit doua vecine de-ale mele, dintre care la una chiar tineam. A murit Salinger. Ma simt totusi intr-o perioada de tranzitie. Ca si cum ar fi necesar ca mai multe persoane sa dispara ( din viata mea, sau viata publica) pentru ca in 2010 sa se desfasoare...in sfarsit...ceva.

La multi ani celor morti, la multi ani celor vii

Pentru ca nu am avut acces la vreun calculator cu internet in ultimele doua zile, si pentru ca e mai convenabil asa, caci am doua urari de facut, tin sa-i urez, cu intarziere, ce-i drept, la multi ani stimabilului si monumentalului Hitch, care pe 13 august ar fi implinit 110 ani. Respect!
Alintacioasa (nu e in doom, m-ati prins!) noastra colega Anamaria (Any, Oaie, Emo, Bula cu gloss, pour les connaisseurs) implineste astazi 17 ani. La mai mare! Speram sa traim atata timp cat o sa-ti ia tie sa te maturizezi. Hei, nu e ceva de condamnat! Sunt o multime de persoane care isi doresc sa traiasca vesnic.
P.S: I love you, ca tot il dau pe HBO in seara asta de la 9, ca sa-l pot admira eu mai bine pe Gerard Butler.

Vision d’un artiste,cica.

C’était une chaude et humide nuit d’avril. Les fleurs et les arbres étaient tous muets, à l’attente de l’été. Une belle femme, aux cheveux rouges et yeux verts courrait dans une ruelle étroite, bordée d’arbres. Une lumière étrange regnait dans cette ruelle, d’un coin jusqu’à l’autre. La femme portait une blouse blanche et une jupe rouge qui lui arrivait jusqu’au genou. Elle courait parce qu’elle était en retard. Quinze minutes la separent d’une fête organisée par son chef,où sa presence était vitale. Voilà pourquoi elle essaiait de mettre son rouge et de coiffer ses cheveux en même temps. C’était un peu difficile, mais elle l’avait fait mille fois auparavant. Dans son grand sac elle avait une robe rouge assortie aux talons qu’elle portait. Elle ne s’arrêtait pas de courir. La ruelle ne faisait qu’écouter les bruits faites par la femme.

Silence. Clic! “Oh, non!”pensa la femme. Un talon s’était cassé. Quoi faire maintenant? Paniquée, elle s’est traînée sur le trottoir. Elle s’assit. Elle sortit son téléphone du sac, et commença à chercher des numéros. Mais surprise! Elle n’avait pas de signal. “ Peut-être un taxi va passer par ici..” s’encourageait la femme. Un petit vent commença, et les arbres faisaient un bruit, comme s’ils riaient. “ Qui est-ce que je veux tromper? J’ai jamais vu des voitures passer par ici.” La femme ne trouva qu’une solution. Elle s’appuya contre un arbre et fuma une cigarette. La relaxation était complète. La femme leva ses grands yeaux verts et regarda le ciel. Il commença a pleuvoir.

CLIC!, fit l’appareil du photographe. “MAARC! T’es là?”

La semaine de la langue française,

6-22 mars 2009

PS: asta ca sa nu ziceti ca v-am mintit in postul trecut :P

Le transmit artiștilor respectul meu și o moarte-n chinuri

Nu există doar un singur univers. Uitați tot ce vi s-a spus până acum, minciunile sfruntate și lecțiile de astronomie și cu ochii larg deschiși încercați să pătrundeți misterul esoteric pe care urmează să vi-l împărtășesc. Contrar așteptărilor voastre de neinițiați, sau, dimpotrivă, de prea-bine-inițiați, taina asta nu are nimic de-a face cu spiritualitatea, ci mai degrabă cu superficialitatea și ignoranța ( căci o altă minciună de proporții astronomice, care, culmea, ține de astronomie, este aceea ca Pământul se învărte în jurul Soarelui. Ei bine, nu! Pământul se învârte în jurul nababilor blazați.Dar despre asta, în partea a doua).Tipurile umane și repartizarea lor pe clase sociale, căci despre asta încerc să vă vorbesc.
Artiști urâți, mediocri geniali, intelectuali care lasă moștenire praful de pe tobă, nobili cerșetori și cerșetori nobili, nu sunt decât materiale de construcție ale unui colos monument eclectic, frapant, ușor elegiac. Elementul aparte, betonul magnificului nostru edificiu ( e un “magnific” ironic, ca cel pe care îl ura Holden Caulfield-ul lui Salinger) este reprezentat de artiști, care locuiesc într-un alt univers decât universul acesta.
Povestea este mereu și mereu aceeași: protagonistul este un copil nedorit, decorul o familie putred de…săraca, intriga - tortura aplicată micului geniu încă din copilărie, supus la cazne de cunoscuți și frustrat că nu poate răspunde la întrebări de tipul “De ce mărul e rotund?”. Urmează izolarea propriu-zisa, scârba de oameni, momentul în care se identifică cu extratereștrii (motiv pentru care el provine din alt univers), apogeul carierei și moartea în dizgrație, mizerie, mocirlă, noroi. Opera lăsată în urmă este însă înălțătoare și valorează post-mortem mai mult decât și-ar fi putut imagina bietul ucis, căzut pradă incertitudinii. Ca de obicei, finis coronat opus, bietul artist este glorificat, slăvit, spălat cu lacrimi pe picioare, amitit peste generații, spânzurat pe peretele din hol, “la loc de cinste”, sub formă de fotografie reprezentativă, etcetera.
Sunt artiștii neînțeleși? Probabil. Dar nici că ar avea vreo infimă importanță, pentru că viața și persoana lor sunt insignifiante în raport cu opera și cu procesul creației (și cu împrejurările morții!). Este arta reflexia în oglindă a artistului? Nimic mai neadevărat. Arta are ca unic scop să dezvăluie arta și să-l învăluie într-un con de umbră pe creator. În concluzie, nu-l plângeți pe artist, lăsați-l să fie torturat și ucis, sau și mai bine, lăsați-l să fie torturat până nu mai poate suporta și comite gestul suicidal. Nu faceți pe eroii, nu vă gândiți cum să-l salvați, nu încercați să-l înțelegeți, dacă țineți la sănătatea voastră mintală! În schimb, cu tot egoismul de care puteți da dovadă, idolatrizați-i arta, faceți-i altar, închinați-vă ei! Să moară artistul, să moară în chinuri, căci altfel arta-i neprețuită s-ar transforma în kitsch de duzină!