A doua zi,la şcoală,Ian o strigă timid pe Mara şi intră în vorbă cu ea.Îi spuse că o altă pasiune a sa era lectura şi o invită la o librărie care avea în incintă şi o ceainărie.Mara acceptă încantată invitaţia,în timp ce colegele sale de clasă priveau invidioase cum Ian îi zâmbeşte candid tinerei cu ochi verzi.
Micuţa şi cocheta librărie de pe strada Eroilor le apăru celor doi tineri mai fermecătoare ca niciodată,pentru că acum erau conduşi de un sentiment prea puternic pentru a fi înfruntat:iubirea.Mara şi Ian s-au aşezat în cel mai îndepărtat colţ faţă de ieşire,lăsându-se vrăjiţi de semiobscuritatea camerei,care le estompa trăsăturile feţei şi îi făcea să pară vrăjiţi şi totodată predestinaţi unul celuilalt.Fereastra devenită opacă din cauza aburilor ceaiului se constituia într-un zid care îi apăra pe adolescenţi de mirajele lumii,făcându-i captivi în propriul univers,în care puteau construi,colora,desena cu lumină.Erau amândoi tăcuţi,dar nu pentru că nu ar fi avut ce să-şi spună,ci pentru că nu puteau înceta să se privească.Deveniseră dependenţi unul de altul,o singură entitate:respirau acelaşi aer şi se hrăneau unul din celălalt,ochii lor refuzau să clipească.Dintr-o dată,lui Ian I se păru că cel mai firesc lucru pe care îl poate face este să o sărute pe Mara.Buzele lor se sudară într-un dulce sărut,ce avea să pecetluiască iubirea confuză în care se adânceau.Mara s-a retras,uimită,şi a încercat să spună ceva,însă Ian i-a luat-o înainte:”Şşş!Nu spune nimic.O să-l strici…”.Din nou tăcere.Băiatul a strâns mâna tinerei de care era îndrăgostit între ale sale şi stătură aşa,nemişcaţi,până când librăria s-a golit,ceaiul s-a răcit,timpul s-a terminat…
-Ian,trebuie să plec…
-Vrei să pleci?
-Nu.
-Atunci stai…
-Nu mai e timp!
-Mara,timpul se fabrică din iubire.Eu te iubesc!
-Atunci mai rămân…
Şi au rămas…au rămas împreună,uniţi de toate lucrurile minunate pe care le aveau în comun.Ian o conducea pe Mara acasă în fiecare zi,după terminarea orelor şi vorbeau despre vrute şi nevrute,fără ocolişuri sau prejudecăţi.Simţeau că se cunosc de-o viaţă şi că îşi pot spune orice,fără ca iubirea lor să fie afectată.
-Ian,crezi că a existat vreodată o iubire la fel de mare ca a noastră?
-Desigur.În cărţi.
-Atunci suntem şi noi personaje…
-Nu,suntem oameni.
-Dar iubirea noastră?E o poveste?-Doar dacă e inspirată din realitate…
-Ian,cum vezi viitorul nostru?
-Fericit.Pentru că o să fim împreună…
-Te iubesc…Hai să fugim!Să nu ne oprim până nu prindem aripi veline!Să ne înmuiem degetele în lichidul cerului şi să modelăm din nori ploaie difuză,pe care s-o aruncăm peste pământ.
-Iar eu să beau ploaie şi să mă transform în zmeu…tu să tragi de sfori şi să mă menţii in aer…
Mara închide ochii săi imenşi şi simte cum fluturi din pandişpan îi zboară prin stomac.Ian îi atinge obrajii calzi şi îi sărută buzele vinovate de iubire.Ce rotund e soarele!Şi ce fierbinte…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu